Una dintre chestiile care m-au iritat puțin ieri și azi pe Facebook a fost un meme care spune ceva de genul: suntem căsătoriți, așa că pentru noi e doar joi azi, nu Valentine Day. Și mă gândeam așa, de ce căsătoria echivalează cu moartea romantismului și de ce romantismul e perceput ca pe ceva desuet și de ce oamenii o țin întruna cu chestia asta că nu avem nevoie să sărbătorim iubirea într-o zi anume, că tre s-o facem în fiecare zi etc etc? Ce e cu încrâncenarea asta?
Fiecare zi din an e specială. Fiecare zi în care te mai trezești dimineața și nu primești niciun apel nocturn cu vești proaste, fiecare zi în care ești sănătos și în care toți ai tăi sunt bine e specială. Fiecare zi în care ai un job (sau poate n-ai, dar ți-e bine așa), ești în siguranță pe stradă, ai un partener/o parteneră sau te simți împlinit(ă) singură este o zi specială.
Dar sunt unele zile care sunt mai speciale ca altele. Ziua ta de naștere e mai specială. Aniversarea voastră. Paștele și Crăciunul. Opt martie, 1 iunie și Valentinul/Dragobetele. Zilele de concediu sunt speciale. Sunt zile în care simți nevoia să faci ceva altfel. Îți iei tort de ziua ta? Sau poate pleci pe undeva? Faci cozonac de Paști și brad de Crăciun? Te bucuri de mărțișorul primit de la colegi de opt martie? Atunci de ce nu te bucuri și de faptul că există niște zile care sărbătoresc iubirea și nu le lași să se întâmple?
Părerea mea e că social media și marketingul agresiv au creat niște așteptări uriașe și complet nerealiste pentru aceste zile. Povesteam azi cu soțul meu și ziceam că Valentinul e cel mai dificil pentru adolescente.
Pentru că se așteaptă la ursuleți de pluș (apropo, fix azi am văzut un urs de pluș uriaș aruncat la gunoi, treceam cu mașina pe lângă stâlpul unde era sprijinit și m-au urmărit ochii ăia triști și goi ai ursului abandonat), buchete de trandafiri și surprize la poarta liceului. Pentru că trebuie să arate tuturor că au un iubit și, eventual, să posteze pe Fb despre asta. Pentru că li s-a indus ideea că iubirea nu există în absența gesturilor mari și publice.
Am crescut și eu cu ideea asta a marelui gest. Știți filmele ala romantice, când ea și el se întâlnesc, se iubesc, se ceartă, apoi el face gestul măreț și se împacă? Toată viața mea am așteptat și eu un gest măreț. Simțeam că asta mi-ar conferi valoare, că aș simți că sunt apreciată (ca idee, dacă vreți musai să mă disecați, m-am simțit toată viața lipsită de valoare, pentru că nu am fost niciodată apreciată de nimeni, notele mari, reușitele, orice făceam bine era ceva așteptat și de la sine înțeles. Nu cred că am auzit vreodată cuvântul ”bravo” de la cineva). Aveam nevoie de validare.
Am căutat validarea asta în prima mea relație de lungă durată (cea care s-a sfârșit cu o căsătorie și un divorț), dar nu a venit niciodată. Ba mai mult, de fiecare 8 martie sau Valentin sau Crăciun, așteptam o surpriză, un gest deosebit, ceva care să-mi dea de înțeles că omul respectiv e atent la mine, că știe ce îmi place, că valorez suficient pentru a face niște eforturi pentru mine. Nu a venit niciodată în perioada cât am fost împreună, iar când a venit, cândva în perioada divorțului, nu a mai contat. (Evident, nu de asta am divorțat!)
Anii au trecut și eu m-am maturizat. Greu, dar am reușit 😀 Încă mai am uneori nevoie de validare, dar nu atât de mult. Am lângă mine un om despre care știu că mă apreciază. În fiecare zi, nu doar de Valentine. Suntem căsătoriți, dar noi mai serbăm în continuare zilele astea. Nu facem gesturi mărețe, pentru că nu avem timp, pe cine să stea cu copiii sau finanțele necesare. Strângem bani pentru o escapadă și apoi se strică ceva, trebuie reînnoit rca-ul sau plătite asigurările la casă, sau Eliza are nevoie de dentist și de pantofi noi, sau apar alte urgențe. Asta-i viața!
Dar, chiar dacă poate visăm să ieșim la un restaurant mai fancy sau să ne plimbăm pe străzile unui oraș european romantic pe 14 februarie și, în schimb, suntem în București la serviciu și cu un copil mucos acasă și în plină criză a vârstei de doi ani, marcăm cumva momentul. Pentru că e drăguț și pentru că ne face să ne simțim tineri și fericiți. Și pentru că ne face plăcere. Nu ne dăm cadouri valoroase. Nu aștept buchete de trandafiri la suprapreț, bijuterii extravagante, lenjerie roșie și stridii cu șampanie la rece când ajung acasă (mă bucur, în schimb, că mai am niște tocăniță de ieri și nu tre să gătesc și azi 😀 ).
(Fac o paranteză, apropo de bijuterii: acu vreo doi ani era pe tv o reclamă la Pandora, cu o tipa care îi tot sugera iubitului ce bijuterii și-ar dori din faimosul magazin. Și în ziua de Crăciun găsește sub brad o oală, e super dezamăgită, dar, ce să vezi, în oală erau bijuteriile dorite. Și mă gândeam cât de fraieră poate să fie, pentru că oala aia era o cocotte de fontă, super scumpă, pentru care mi-aș da vreo cinci ani din viață 😀 De la final, desigur.)
Azi am fost să bem cafeaua și să mâncăm mic dejunul la Mc în drum spre birou. Am trimis mai repede copiii la școală/creșă și ne-am făcut timp pentru asta. Am stat de vorbă. Am primit cadou o cutiuță cu bomboanele mele preferate (pe care aș putea să mi le cumpăr și eu, că nu costă vreo avere, dar uite că nu o fac). Am comandat gogoși glazurate și o să le duc diseară acasă și o să le mâncăm cu toții. Ziua de Valentine e greșit înțeleasă la noi, pentru că nu e doar despre iubirea de cuplu, ci despre toate tipurile de iubire. În SUA, și copiii își dau între ei mici atenții de Valentine.
Zilele Îndrăgostiților (indiferent că o ții pe aia de pe 14 sau pe aia de pe 24 februarie) nu sunt despre gesturile mari, ci despre cele mici. Despre ora furată ca să bei o cafea doar tu cu partenerul, despre sticla de vin desfăcuta seara după ce se culcă copiii și despre începutul unui episod dintr-un serial de pe Netflix la care adormi pe canapea. Despre o ieșire în parc, la ora prânzului, cu un covrig și o sticlă de sana. Despre jumătate de zi liberă pe care ți-o iei ca să te strecori la un film la matineu, cât sunt copiii la școală sau la grădiniță. Despre o singură floare, o ciocolată, un mesaj cu ”te iubesc” primit în mijlocul unei ședințe și care te face să zâmbești.
Da, ne iubim în fiecare zi, evident, că de aia suntem împreună. Dar nu ne amintim în fiecare zi să facem un gest care să sărbătorească iubirea asta. Ar fi ideal, da, doar că nu se întâmplă așa. Și atunci, de ce atâta încrâncenare cu zilele astea, de ce atâtea orgolii și atâta respingere, de unde atâta ură față de o zi care, în fond, nu face decât să ne aducă aminte să ne mai scuturăm de praf, din când în când, relația și s-o condimentăm cu gesturi mici, dar pline de semnificație?
Ce frumos ai scris, Laura! Rezonez cu tot ceea ce ai scris inclusiv partea cu nevoia de validare :(…pe care ma straduiesc sa o tin in frau. Ai mare dreptate, luna februarie lumea parca se imparte in doua tabere extreme- fie adeptii gesturilor marete, fie cei care nu au nevoie de o zi pt a celebra iubirea… Am inceput sa imi dau seama ca e si o chestie care tine si de cultura familiei de origine- in ceea ce priveste asteptarile vizavi de aceste zile. In rest ce sa zic, sper ca se pune ca gest romantic si trezirea in miez de noapte desi esti racita bocna pt facut pachet sotului pt a doua zi :))). Ziua mea e pe 23 februarie asa ca din 3, macar una tot o sa fie speciala 🙂
That’s the spirit! Multa sanatate! Intre timp m-am procopsit si eu cu o raceala 🙁
Frumos scris , frumos trait !!!Felicitari !!!
Eu sunt anti pentru ca mi se pare ca se incearca o standardizare a iubirii. Gen trebuie neaparat cumparate inimioare kitschoase si siropoase de prin magazine. Si da, cred ca nu e nevoie de o anumita zi sa iti arat dragostea. Uite sotul mi-a cumparat de 3 ori flori in ultimele 2 saptamani ca i-au placut foarte mult si a vrut sa mi le ofere. Legat de gesturile mari nu simt deloc nevoia de ele. Pana si cererea in casatorie a fost una discreta, nu in public ca asa suntem noi, mai introvertiti. Probabil pe fondul unor probleme psihologice din copilarie am oroare de afisarea prea fatisa a afectiunii in public. Cred ca as fi lesinat daca sotul m-ar fi cerut in casatorie in fata unui stadion intreg. Stim pe cineva care asa si-a cerut sotia in casatorie.
Macar a zis ”da” tipa respectiva? Si eu am oroare de chestiile prea publice, mor de jena!
A zis da. Ei i-a placut. A, si nici ziua de nastere nu imi place sa o sarbatoresc cu mare tamtam.
P.S. Sa stii ca eu te apreciez foarte mult:). Sunt si eu o ieseanca mutata in 2011 la Bucuresti si regasesc in articolele tale unele lucruri cu care am crescut si eu.
Multumesc!!! Ti-e dor de Iasi vreodata? Adica te-ai vedea mutandu-te inapoi candva?
Mi-e foarte dor, dar cred ca mi-e dor si de un timp. Mi-e dor de Iasiul adolescentei mele cand mergeam la liceu la Ibraileanu pe Copou. Chiar daca m-as intoarce cred ca nu ar mai fi la fel ca am 31 de ani, nu 16. Plus ca sotul e bucurestean. Pe deasupra e diferenta mare la nivel de servicii de sanatate privata si avand copii mici e mai bine sa ii tratez la Bucuresti. Si spun asta cu durere, dar e inca distanta mare intre Bucuresti si restul tarii. Mi-ar placea sa mergem mai des decat o facem acum.
Ce frumos ai scris, Laura! Inainte eram contra sarbatorilor importate si ziceam ca pot in fiecare zi sa sarbatoresc, dar acum nu ma mai deranjeaza, chiar daca eu nu fac nimic special. Dar sunt mai vesela si nu mai judec si vreau sa se bucure si copiii de orice zi. Eu faceam cu fetita inainte felicitari si tot felul de chestiute sa marcam ziua. Azi ea I-a oferit unui baietel o bomboana pe care sa o ofere la randul lui colegei ei de banca (a fetitei mele), stiind ca se plac. Si ma amuz si de chestiile de pe facebook, multi posteaza in functie de ce simt sau ii amuza pana la urma.
Multa sanitate la toti!
Ieri peroram și eu în birou că dacă tot e să ne încrâncenăm împotriva unei sărbători, eu m-aș încrâncena împotriva Crăciunului. Că ar trebui să fim buni și calzi și să serbăm nașterea lui Isus în fiecare zi și n-avem nevoie de o zi specială pentru asta.
Orice sărbătoare poate suferi același tratament – dacă vrem neapărat să ne încrâncenăm.
Hai mai bine să nu.
Și da, orice zi ar trebui să fie o celebrare a dragostei și în fiecare zi sunt recunoscătoare pentru dragostea pe care o primesc și pentru cea pe care o cultiv, dar nu în fiecare zi apuc să spun Mulțumesc sau Te iubesc.
Ce bine ai scris, Laura! Se pune presiune pe toti, tineri si mai putini tineri, doar pentru a CUMPARA ceva (si eventual a TE AFISA cu acel ceva)..cei mai tineri fac fata mai greu acestei presiuni din cauza imaturitatii de care si noi dam cateodata dovada…si eu apreciez gesturile mici, ale sotului meu, ale copiilor, cu si fara vreo ocazie speciala…ieri a facut sotul meu clatite si le-am mancat cu gem si inghetata…implinirea maxima! Cum zicea cineva: daca te multumesti cu putin vei fi fericit mereu, pentru ca putinul nu-ti va lipsi niciodata!