Blog tour Andilandi: un nou interviu cu Sînziana Popescu

Cu Sînziana Popescu, autoarea seriei Andilandi, am mai stat eu la povești, dar nu puteam să nu marchez într-un mod special, apariția la editura Nemira a primelor două cărți din serie, în ediție nouă, îmbogățită, volume care au fost lansate recent la Cărturești și unde am avut onoarea de a fi și eu invitată ca vorbitor.

Dacă sunteți curioși ce ritual de scris are un scriitor, de câte ori a fost respins și ce anume i-a dat curaj să meargă mai departe, vă invit să citiți interviul de mai jos.

Noi ne știm de ceva vreme, datorită cărților, desigur, dar eram curioasă să aflu dacă Sînziana Popescu e un pseudonim sau e chiar numele tău? Te întreb, pentru că Sînziana pare un nume desprins din basmele românești.

Sînziana Popescu este într-adevăr un pseudonim, dar datorită numelui, nu prenumelui. De fapt, mi-am păstrat ca pseudonim numele de domnișoară, pentru că și soțul meu (Dan Mihu) scrie, dar și pentru că am început să scriu teatru pentru copii și să mi se joace textele cu mult timp înainte de a mă căsători și de a avea copii.

 Care e ritualul tău zilnic când vine vorba de scris?

M-a întrebat și un copil la lansare asta, așa că am să-ți răspund și ție ce i-am spus lui între patru ochi. Atunci când scriu un text de două pagini în word, text care se poate transforma într-o carte bogat ilustrată, îmi ia mult timp să mă gândesc la poveste, s-o sucesc pe toate fețele, dar imediat ce s-a cristalizat în mintea mea, mă așez în fața calculatorului și o pot scrie repede, într-o jumătate de ceas.

La fel mi se întâmplă și cu piesele de teatru. Îmi ia ceva să văd personajele cu ochii minții, dar după ce facem cunoștință și mi se par prezentabile, pot scrie o piesă de teatru într-un weekend.

Cu cărțile seriei „Andiandi” însă, care sunt romane a câte 80.000 de semne fiecare, e o altă poveste.

La început, când lucram la primele volume, scriam câte puțin aproape zilnic. Eram ca un sportiv de performanță în cantonament, doar că, din păcate, n-am avut niciodată la dispoziție atâta timp cât mi-aș fi dorit.

Scriam mereu în rămășițele zilelor, mai mult dimineața, între cinci și opt, înainte de a pleca la redacție, la filmări sau pe unde mai aveam treabă în perioada respectivă și din cauza asta a și durat atât și tot scriu la ele din 2003 încoace. Mereu apărea ceva mai important pe lista priorităților și nu reușeam în nicio zi să scriu mai mult de trei ore. Dacă reușeam să-mi rezerv patru ore pentru asta, eram fericită.

De ce te-ai aventurat să scrii o serie fantasy inspirată din mitologia românească? De ce nu ai continuat cu poveștile bogat ilustrate sau cu piesele de teatru pentru copii?

Cel mai tentant ar fi să-ți răspund că m-am aventurat să scriu primul volum al seriei „Andilandi” pentru că am vrut să ies nițel în afara zonei mele de confort, dar n-ar fi adevărul gol-goluț. Bineînțeles că atunci când scriu teatru mă simt cel mai confortabil, pentru că m-am născut într-o familie de actori, am crescut în teatru și textele dramatice au fost, de fapt, primul meu contact cu literatura. Nu neapărat poveștile, ci piesele de teatru, textele părinților mei care erau împrăștiate prin toată casa.

Din cauza asta eu nu mi-am dramatizat niciodată poveștile, știu că se poartă, că e la modă acum, dar eu n-am făcut-o niciodată, am scris direct pentru teatru, am participat la concursuri de dramaturgie și așa am ajuns pe scenă.

Sigur, acum s-ar putea să o iau în sens invers și să-mi transform piesele de teatru în povești. Ilustratoarea Livia Coloji, cea care a realizat conceptul grafic al copertelor seriei „Andilandi”, mi-a sugerat să transform piesa „Domnul de ciocolată” într-o poveste.

Asistase la un spectacol haios după textul ăsta, montat la Teatrul German din Timișoara, și s-a oferit să ilustreze povestea, când va fi gata, pentru că i s-a părut ofertantă. Cred că mai e cale lungă până atunci, eu încă mai scriu la ultimul volum al seriei „Andilandi”, ea are alte cărți de ilustrat acum, dar dacă va trebui să se întâmple sunt convinsă că va veni momentul prielnic și pentru un astfel de proiect.

Oricum, ca să-ți răspund la întrebare, nu m-am apucat să scriu seria „Andilandi” ca să ies din zona mea de confort, nu neapărat, pentru că m-am simțit minunat scriind și aceste cărți, care îmi aminteau de basmele clasice pe care le-am îndrăgit în copilărie sau de poveștile folclorice pe care mi le spuneau bunicii.

Și cred că prima carte a seriei „Andilandi” s-a născut din acest melanj – este un basm modern în care am îmbrăcat personajele mitologice românești în straie contemporane, dar e un „basm filmic”, este „aproape un scenariu de film sau o piesă de teatru”, după cum mi-au spus mulți dintre cititori.

S-a întâmplat ca manuscrisul primului volum să fie respins de vreo editură? Mă refer la perioada de început, când ai terminat prima versiune a primului volum.

Da, manuscrisul a fost respins de aproape toate editurile care funcționau pe piață prin 2005–2006. Pe atunci nu apăruseră încă editurile specializate în carte pentru copii (Cartea Copiilor, Arthur și, desigur, Nemi – cea mai tânără dintre toate, care există de vreo trei ani, dacă nu mă înșel), așa că le-am scris editurilor mari, dar care aveau la acea vreme și colecții de carte pentru copii, încropite în mare parte din traduceri sau din scrierile autorilor români aflați în domeniul public.

Mesajele mele s-au izbit aproape de fiecare dată de aceeași problemă / întrebare – cum să vindem noi pe hârtie o carte care se poate descărca gratuit ca e-book de la LiterNet? Am încercat să le explic că publicul online e diferit de cel conservator, care preferă să citească o carte publicată într-o formulă convențională, și că vorbim de o serie care va avea șapte volume, nu despre o singură carte, dar n-am convins pe nimeni, așa că la un moment dat m-am plictisit să mai încerc.

Nu m-am demoralizat, dar am obosit să caut un vizionar într-un loc și, mai ales, într-un moment în care îmi era tot mai clar că n-am cum să găsesc unul. În plus, mi se părea că irosesc timp prețios căutând acul în carul cu fân, așa că am apelat la rude și prieteni.

Și uite așa am ajuns la Editura Mediamorphosis, unde proiectul „Andilandi” s-a transformat într-o trilogie, apoi într-o serie, unde cărțile au fost premiate, distribuite în marile magazine online (Amazon, Book Depository etc.) și unde primul volum a fost tradus în limba italiană.

În 2018 însă am simțit că am ajuns într-un moment critic, pentru că seria „Andilandi” creștea și părea deja să copleșească editura la care fusese publicată, pentru că Mediamorphosis, oricât de capabilă ar fi fost, era totuși doar o micro-editură.

Așa că am stabilit împreună să-mi caut un loc mai potrivit, o editură capabilă să susțină și să promoveze o serie care continua să crească. Lista scurtă la care am ajuns anul trecut avea trei edituri, trei variante posibile.

La început, nu mi-a fost ușor să aleg, dar, după ce mi-am pus întrebarea cheie – Care ar fi cea mai potrivită editură pentru o serie fantasy? – răspunsul a venit de la sine.

De ce ai ales editura Nemi și nu altă editură din România?

M-am gândit să-mi încerc norocul la Editura Nemi, parte a grupului editorial Nemira, pentru că mi-am dorit pentru seria „Andilandi” tot ce e mai bun. Și sunt încredințată și azi că pasul pe care l-am făcut în vara lui 2018, când le-am propus Anei Nicolau și Laurei Câlțea seria mea, a fost unul de bun augur, că am ajuns în locul potrivit, că mai bine de atât nu se putea pentru o serie fantasy scrisă în limba română.

Acum, că ai mutat seria „Andilandi” la o editură puternică și că volumele care o vor încheia vor fi publicate în premieră, simți că presiunea e mai mare?

Presiunea asupra mea e puțin mai mare, sigur că da, pentru că așteptările tuturor sunt mai mari, dar și pentru că vizibilitatea pe care o au acum cărțile este una pe măsură. Și eu asta mi-am dorit, ca toți copiii români, din țară sau din afară, să afle de aceste cărți.

Din câte știu te apropii de finalul acestei serii la care lucrezi de multă vreme. Cum te simți și, mai ales, ce ai de gând să faci și să scrii după ce ai s-o termini?

Sentimentele sunt împărțite. Pe de o parte, mă bucur că mai am puțin și termin seria asta la care lucrez de (prea) multă vreme, deci îmi doresc să scriu și altceva, cel mai probabil teatru, pe de altă parte însă bănuiesc că după ce voi încheia într-adevăr seria „Andilandi”, după ce voi pune punct și ultimului rând al ultimului volum, voi intra într-un soi de depresie post-partum.

Trăiesc de prea mult timp în acest univers, m-am proțăpit de prea multă vreme cu un picior pe un tărâm și cu altul pe celălalt, deci cred că îmi va fi greu să mă despart de personajele pe care am ajuns să le îndrăgesc de parcă ar fi copiii mei.

Care sunt personajele tale favorite din seria Andilandi?

Nu am personaje favorite. Le îndrăgesc în egală măsură. Îmi plac Ielele, niște ființe fantastice originale, care deși se aseamănă oarecum cu Nimfele ori cu Elfele, nu au, de fapt, corespondent în mitologiile altor popoare și pe care cred că le-am făcut și mai interesante în cărțile mele.

Îmi plac și Zmeii, care au superputeri, arme magice, livezi cu meri de aur și cai cu aripi sau Uriașii, în versiunea lor de giganți binevoitori, versiune pe care am și adoptat-o pentru seria „Andilandi”. Dar cred că dacă ar fi să aleg totuși un singur personaj mitologic favorit, probabil ar fi un animal fantastic, pentru că în copilărie am fost o mare iubitoare (și colecționară) de animale de companie.

Probabil aș alege Calul Năzdrăvan, pentru că le are de toate. Este armăsar, dar are și aripi, deci poate zbura ca o pasăre, are mai multe inimi în piept, adică mai multe vieți, cam ca o pisică, și e cel mai credincios tovarăș de drum al eroului, deci a împrumutat puțin și din comportamentul unui câine. Este ca un fel de menajerie ambulantă.

S-a întâmplat vreodată ca vreun cititor de-al tău să se intereseze de soarta unui personaj anume?

Da, au fost mai mulți cititori care s-au interesat de anumite personaje, în special de cele pe care le-au simțit că ar fi pe cale să se schimbe, dar nu le-am dezvăluit mare lucru, pentru că n-am vrut să le stric plăcerea lecturii. În schimb, le-am spus în ce volume vor afla răspunsurile la întrebările lor.

 Dacă ar fi să o iei de la capăt, să te întorci în timp în momentul în care te-ai apucat de scris, ce ai face altfel?

Dacă m-aș putea întoarce în timp, cu mintea mea de acum, dacă aș putea, printr-o minune, să o iau de la capăt, cred că n-aș mai renunța la meseria de medic. Am trăit mult timp cu impresia că n-aș putea să le fac bine pe amândouă, adică să-mi practic meseria pentru care m-am pregătit, dar să mă ocup și de mare mea pasiune – poveștile pentru copii. Am crezut că trebuie neapărat să aleg o singură direcție, dar am greșit.

Acum cred că m-aș fi descurcat de minune cu amândouă, dar e cam târziu să mai pot schimba ceva în acest sens. Și al doilea lucru important pe care l-aș schimba, poate cel mai important, ar fi că aș acorda o mai mare atenție limbii engleze. Cred că aș învăța-o temeinic, aș citi mult mai mult în engleză, până când aș ajunge să gândesc și să visez în limba engleză, după care aș începe să-mi scriu poveștile direct în engleză, nu să le traduc (de regulă, cu mult ajutor), așa cum procedez acum, după care aș căuta un agent literar în afară și mi-aș încerca norocul (și) pe alte piețe de carte.

________________________________________________________

Mulțumim pentru inspirație și sinceritate, Sînziana, și mult succes cu seria Andilandi! Iar book tour-ul pleacă mai departe, la Bookhub.ro, pe 17 aprilie. Iată și programul complet al turului: