Din momentul în care pleacă de acasă într-o instituție de învățământ, copiii noștri încep să aibă o viață socială. Dacă atunci când sunt mici, mai putem controla anumite aspecte ale acestei vieți sociale (cu cine să se joace, cu cine nu, mai intervenim când sunt probleme, mai încercăm să netezim lucrurile pe ici pe colo), pe măsură ce copiii cresc, acest lucru devine din ce în ce mai puțin posibil.
Nu știu cum sunt băieții în ceea ce privește relațiile sociale (urmează să aflu), dar în ceea ce le privește pe fete, aceste sunt foarte sensibile la orice gest, vorbă sau privire, pe care le interpretează în nenumărate feluri. Fetele sunt experte la supra-analizat și supra-interpretat. O singură privire sau o șoaptă remarcată la școală și se frământă toată ziua, ba uneori nici nu dorm bine noaptea.
Eliza îmi povestește adesea tot ce se întâmplă în viața ei socială. Cu cine se ceartă, cine ce a spus si cui, cine vorbește urât în clasă, cine pe cine necăjește, cine n-a invitat-o la ziua lui/ei de naștere, cine a ”dez-prietenit” pe cine și așa mai departe. De multe ori o ascult și încerc să găsesc în minte o soluție sau un sfat, dar nu reușesc întotdeauna să găsesc tonul potrivit pentru a le oferi. Alteori mă gândesc că poate nici nu vrea soluții, ci doar s-o asculte cineva.
Am intervenit arareori în viața ei socială și aproape niciodată cu succes. Atât timp cât nu știu ambele puncte de vedere, degeaba vorbesc cu părinții, pentru că fiecare ia apărarea propriului copil. Am lăsat-o să se împrietenească cu cine vrea și să suporte consecințele atunci când s-a dovedit că prietenia respectivă nu e benefică. Am pus și piciorul în prag, dar nu ferm, ci prietenește, atunci când chiar am simțit că trebuie.
Am mai lucrat și din umbră, intermediind ieșiri cu alte fetițe, sesiuni de joacă (play dates), timp suplimentar petrecut împreună cu unele sau cu altele, în speranța ca se leagă ceva. Uneori a ieșit, alteori, nu. Dar, așa cum discutam cu o prietenă acum ceva vreme, deja nu mai am răbdare să curtez părinții ca să-și găsească fii-mea prietene.
Cu cât cresc copiii noștri, cu atât putem interveni mai puțin. În cazuri grave, de bullying, hărțuire sexuală și alte probleme serioase cu colegii sau prietenii, da, intervenim, deși de multe ori s-ar putea să nu știm cum și să facem mai rău. De aceea, e important ca, în aceste cazuri, să avem sprijinul cadrelor didactice.
Dar în rest, viața socială a copiilor noștri este a copiilor noștri și tot ce putem face e să îi ascultăm atunci când ne povestesc, să mai dăm un sfat pe ici pe colo, sau să facem câte un comentariu aprobator și, în rest, să-i lăsăm să se descurce singuri.
Citeam zilele trecute acest articol, despre cum poți să-ți faci copilul să se deschidă mai mult în fața ta, să îți povestească mai multe (o să încerc să cer permisiunea de a-l traduce pentru cei care nu vorbesc engleza). Mi-am dat seama că, instinctiv, și eu aplic aceeași tehnică.
Pe scurt, ideea e așa: dacă vrei să afli ceva de la copilul tău (pre)adolescent, nu-l întreba direct. Încearcă să petreci timp cu el, în maniera în care îi place lui, și așteaptă-l să se deschidă singur. Nu insista, nu pune întrebări prea precise. Concentrează-te doar pe acțiunea pe care o aveți de făcut împreună (cumpărături, jocuri video, relaxat la piscină etc). Totul trebuie să vină de la copil.
Iar atunci când ți se deschide, nu judeca și nu fi prea săritor cu sfaturile. Lasă-l să vorbească, ascultând activ și încearcă să-l ghidezi spre a găsi singur o cale de rezolvare. Copiii nu au nevoie de la noi să le rezolvăm problemele. Ei vor doar să se simtă ascultați și înțeleși. În plus, își doresc să le respectăm dreptul la viață privată și să nu ne băgăm nasul tot timpul în treburile lor.
Dacă o întreb direct pe Eliza despre anumite probleme pe care poate știu că le are la școală, s-ar putea să nu aflu prea multe lucruri. Dar dacă mergem împreună în diverse locuri, plimbări, cumpărături, la spectacole, la evenimente, discutăm foarte mult, mai ales dacă avem de mers pe jos. Și atunci aflu și ce nu vreau să aflu 😀
Voi cum procedați când știți că se întâmplă ceva în viața copiilor voștri, dar ei nu vă povestesc despre asta?
In cazul baietilor, conflictul interior intre nevoia de conectare si dorinta de autonomie este principala provocare. Sunt cateva lucruri cruciale care nu trebuie omise daca vrem sa avem o comunicare cu ei. Este important sa le respectam punctul de vedere, sa le reamintim ca emotiile (inclusiv frica, neliniste) nu trebuie sa-i faca sa se simta rusinati (si sa le ascunda), ca a vorbi despre probleme personale este o forma de curaj. In rest… este la fel ca in cazul fetelor: sa ne abtinem sa judecam si / sau sa le dam (sau, si mai rau, sa le impunem) noi solutii.