Fragment în avanpremieră din cel mai recent roman al lui Kristin Hannah

De când am devenit fană a colecției Blue Moon de la editura Litera, am învățat să recunosc stilurile autoarelor publicate. Unele îmi plac mai mult ca altele și știu mereu că dacă văd semnătura lui Kristin Hannah pe copertă, o să citesc un roman bun, dar cu o mare încărcătură emoțională, cu explorarea traumelor din trecutul personajelor și cu finaluri neprevăzute.

Prin urmare, mă bucur să vă prezint azi un fragment în avanpremieră din Dincolo de stele, cel mai recent roman al lui Kristin Hannah tradus la noi. Romanul va apărea pe 30 august la chioșcurile de presă, iar dacă îl precomandați online (cu livrare din 19 august), veți primi cadou și cartea Un nou început, tot a lui Kristin Hannah.

Despre Dincolo de stele

Un roman emoționant despre iubire, maternitate, pierdere și noi începuturi, Dincolo de stele ne amintește că acolo unde există viață, există speranță, și unde există iubire, există iertare. 
Tully Hart a avut întotdeauna visuri mărețe, fiind, în același timp, bântuită de amintirile unui trecut dureros. Crede că poate depăși orice, până când cea mai bună prietenă a sa, Kate Ryan, moare. Tully încearcă să îndeplinească promisiunea pe care i-a făcut-o lui Kate când aceasta era pe patul de moarte – să le fie alături copiilor lui Kate –, dar nu știe nimic despre familie sau despre maternitate, sau despre cum să ai grijă de alții.
Marah Ryan are șaisprezece ani și este distrusă de durere la moartea mamei sale. Tatăl ei, Johnny, se străduiește să țină familia unită, dar pentru Marah, nimic și nimeni nu pare să conteze… până când se îndrăgostește de un tânăr care o face să zâmbească din nou și o poartă în lumea lui plină de pericole.
Dorothy Hart se află în miezul trecutului tragic al lui Tully. A părăsit-o în mod repetat pe fiica ei pe când era copilă, dar acum se întoarce, într-un moment în care Tully se simte complet singură. În cele din urmă, Dorothy trebuie să se confrunte cu un adevăr dureros: numai prin dezvăluirea secretelor trecutului său poate spera să devină mama de care fiica ei are nevoie.

Fragment

Capitolul 1

2 septembrie 2010

Ora 22.14

Se simțea puțin amețită. Era o senzație plăcută, ca și cum ar fi fost înfășurată într‑o pătură caldă, abia scoasă din uscător. Dar când își reveni și văzu unde se află, nu mai fu la fel de plăcut.

Era într‑o toaletă publică; zăcea întinsă pe podea; lacrimile i se uscaseră pe obraji. De când era oare acolo? Se ridică ușor în picioare și ieși din toaletă, făcându‑și cu greu loc prin aglomerația din foaie­rul cinematografului, ignorând privirile critice pe care i le aruncau acei oameni frumoși care beau șampanie sub un candelabru sclipitor din secolul al XIX‑lea. Filmul se terminase, probabil.

Afară, își azvârli cât colo pantofii ridicoli din piele de lac. Rămasă doar în dresurile scumpe de nylon, porni spre casă pe jos, prin ploaie, pe trotuarul murdar din Seattle. Era la vreo zece străzi depărtare. Avea să reușească; oricum, la ora asta din noapte, n‑ar fi găsit un taxi.

Apropiindu‑se de Virginia Street, îi atrase atenția firma roz puter­nic luminată a unui MARTINI BAR. În fața ușii era strâns un pâlc de oameni, care fumau și discutau sub o streașină, feriți de ploaie.

Chiar când își jură că avea să își vadă de drum, se întoarse, des­chise ușa și intră. Pătrunse în interiorul întunecos și aglomerat și se duse glonț la barul lung din lemn de mahon.

– Cu ce vă servesc? întrebă un bărbat subțirel ca o așchie, cu părul de culoarea mandarinei și cu mai multe fierătănii pe față decât într‑un magazin de profil.

– Un shot de tequila cu tot tacâmul, comandă ea.

Bău primul shot și mai comandă unul. Muzica tare o calmă. Dădu shotul pe gât și începu să se legene în ritmul muzicii. În jurul ei, oamenii discutau și râdeau. Avea oarecum impresia că face și ea parte din toată acea activitate.

I se alătură un bărbat într‑un costum italian scump. Era înalt, cu trup de atlet; avea părul blond foarte atent tuns și aranjat. Bancher, probabil, sau avocat în vreo corporație. Prea tânăr pentru ea, desi­gur. Nu putea avea mult peste treizeci și cinci de ani. De când era oare acolo, încercând să agațe pe cineva, căutând cea mai frumoasă femeie din bar? O băutură, două?

În cele din urmă, se întoarse spre ea. Ea își dădu seama, după privirea lui, că o recunoscuse, iar acest mic amănunt o seduse.

– Pot să îți ofer ceva de băut?

– Nu știu. Poți?

Se exprima oare cu dificultate? Asta nu era bine. Nici nu putea gândi limpede.

Privirea lui alunecă de pe chipul pe sânii ei, apoi reveni pe chip. Era genul de bărbat care te dezbrăca din priviri fără să recurgă la prefăcătorii.

– Aș spune o băutură, cel puțin.

– De obicei, nu agăț străini, minți ea.

În ultima vreme, în viața ei erau numai străini. Toți ceilalți, toți cei care contau, o dăduseră uitării. Acum, chiar simțea efectul Xanaxului sau era tequila?

Bărbatul îi atinse bărbia, iar acel gest o înfioră. Nimeni nu mai îndrăznea să o atingă.

– Eu sunt Troy, se recomandă el.

Ea privi în ochii lui albaștri și își simți povara singurătății. Când o dorise ultima oară un bărbat?

– Eu sunt Tully Hart, spuse ea.

– Știu.

El o sărută. Avea gust dulce, de lichior și de tutun. Sau poate de iarbă. Avu brusc dorința de a se lăsa pradă senzațiilor trupești, de a se topi cu totul.

Dorea să uite eșecurile din viața ei și faptul că ajunsese într‑un asemenea punct, singură într‑o mare de străini.

– Sărută‑mă încă o dată, ceru ea, detestând tonul patetic din pro­pria voce.

Aceeași tonalitate avusese vocea ei și în copilărie, când era doar o fetiță cu nasul lipit de fereastră, așteptând întoarcerea mamei. Ce‑i cu mine? întrebase fetița aceea pe oricine dispus să o asculte, dar nu obținuse niciodată răspunsuri. Tully întinse mâna spre bărbat și îl trase mai aproape, dar când el o sărută, lipindu‑și mai mult trupul de al ei, simți că îi vine să plângă, iar când lacrimile începură să‑i șiroiască, nu mai avu cum să le oprească.

3 septembrie 2010

Ora 2.01

Tully fu ultima persoană care părăsi barul. Ușile se închiseră cu o bufnitură în urma ei; firma luminoasă sfârâi și se stinse. Era trecut de ora două noaptea; străzile din Seattle erau pustii. Tăcute.

Porni pe trotuarul lucios cu pași nesiguri. Un bărbat o sărutase – un străin –, iar ea începuse să plângă.

Patetic. Nu era de mirare că bărbatul se lăsase păgubaș și își luase tălpășița.

Ploaia o asalta, aproape o copleșea. Se gândi să se oprească, să dea capul pe spate, să caște gura și să o lase să îi curgă în gât până se îneca.

N‑ar fi atât de rău.

I se păru că trecură ore întregi până ajunse acasă. La blocul unde locuia, trecu pe lângă portar fără să se uite la el.

În lift, se văzu în peretele de oglinzi.

Oh, Dumnezeule!

Arăta groaznic. Părul ei castaniu – care trebuia vopsit – era un adevărat cuib de pasăre, iar rimelul îi curgea ca vopseaua pe obraji.

Ușile liftului se deschiseră și păși în hol. Mergea atât de împleticit, că îi luă o veșnicie să ajungă la ușă și avu nevoie de patru încercări ca să bage cheia în broască. Când deschise ușa, se simți amețită, iar durerea de cap îi reveni.

Undeva între sufragerie și camera de zi, se lovi de o măsuță, mai să cadă. Noroc că se agăță de sofa în ultima secundă. Se prăbuși cu un oftat pe perna groasă, albă, umplută cu puf. Pe masa din fața ei, corespondența forma un teanc înalt. Facturi și reviste.

Se lăsă pe spate și închise ochii, gândindu‑se la viața ei care de­venise un haos.

– Lua‑te‑ar naiba, Katie Ryan! șopti ea către prietena ei cea mai bună, absentă. Singurătatea aceasta era insuportabilă. Dar cea mai bună prietenă a ei nu mai era. Murise. Asta declanșase totul. S‑o piardă pe Kate. Cât de jalnic era acest fapt? Prăbușirea lui Tully începuse la moartea celei mai bune prietene și nu reușise să își mai revină. Am nevoie de tine. Apoi urlă. Am nevoie de tine!

Liniște.

Capul îi căzu în piept. Adormise oare? Cine știe…

Când deschise ochii, se holbă cu privirea încețoșată la maldărul de corespondență de pe măsuța de cafea. În mare parte, maculatură; cataloage și reviste pe care nu se mai sinchisea să le citească. Încercă să privească în altă parte, dar o imagine îi atrase atenția.

Se încruntă și se aplecă în față, dând la o parte corespondența ca să scoată revista Star de sub acel teanc. În colțul din dreapta sus, văzu o fotografie micuță cu chipul ei. Și nereușită, pe deasupra. Nu una cu care să se mândrească. Dedesubt, un singur cuvânt oribil.

Dependentă.

Luă revista cu mâini nesigure și o deschise. Dădu paginile una după alta, până o găsi: fotografia ei.

Găsi un articolaș; nici măcar scris pe o pagină întreagă.

ADEVĂRATA POVESTE DIN SPATELE ZVONURILOR

Înaintarea în vârstă nu este lucru ușor pentru nici o fe­meie persoană publică, dar se pare că este extrem de dificil pentru Tully Hart, fosta vedetă a emisiunii, cândva feno­men, Draga mea prietenă. Fina domnișoarei Hart, Marah Ryan, a discutat în exclusivitate cu Star. Domnișoara Ryan confirmă că Hart, acum în vârstă de cincizeci de ani, se luptă în ultima vreme cu demonii care au bântuit‑o toată viața. În ultimele luni, Hart „s‑a îngrășat îngrijorător de mult“ și a făcut abuz de medicamente și de alcool, după cum a declarat domnișoara Ryan…

– Doamne Dumnezeule…

Marah.

Trădarea o duru atât de rău, că nu putea respira. Citi restul ar­ticolului, apoi lăsă revista să‑i cadă din mână.

Durerea pe care o ținuse la distanță luni de zile, ani la rând, se trezea la viață, trăgând‑o în cel mai sumbru, în cel mai pustiu loc în care fusese vreodată. Pentru prima oară, nici măcar nu se putea imagina târându‑se la lumină din această genune.

Se ridică greoi pe picioare, cu privirea încețoșată de lacrimi, și își luă cheile mașinii.

Nu mai putea trăi astfel.