Week-endul acesta am fost cu Eliza la Unteatru de două ori: o dată sâmbătă, pentru a participa la Atelierul de street art cu John Dot pe terasa teatrului (atelier legat de piesa În față la O12) și o dată duminică pentru a vedea, în sfârșit, piesa În față la O12.
Sâmbătă, când am ajuns doar la atelier, piesa abia se terminase și o colegă bloggeriță (Tina Solonaru) spunea că i-a plăcut atât de mult că a și plâns. Și eu eram așa sceptică, adică de ce ai plânge la o piesă de teatru pentru copii?
Și apoi m-am trezit duminică, în primul rând, că îmi curg și mie lacrimile, fără să-mi pot explica de ce. Și nu eram singura în sală care plângea, și mi-a fost greu să le explic fetelor câtă emoție mi-a stârnit această piesă.
În față la O12 urmărește patru copii (două fete și doi băieți) din prima zi de vacanță, pe 15 iunie 1993 până în prima zi de școală, pe 15 septembrie 1993 și un pic după aceea. În vacanța de vară, copiii se joacă jocurile clasice ale copilăriei noastre nouăzeciste: elasticul, de-a v-ați ascunselea, liniuța, mațele încurcate, capra, țările, flori fete sau băieți și așa mai departe.
Recuzita e specifica acelor ani: oracolul e nelipsit, la fel și guma Turbo și bomboanele Bonibon, surprizele de la gumele de mestecat, pachetele de țigări goale din care se făceau roboți, jocul Tetris, walkmanul, rolele care se prindeau cu niște curelușe de încălțări (nu că aș ști, eu n-am avut așa ceva).
Copiii se joacă afară de dimineața până seara, când mamele lor îi strigă de la geam să intre la masă, sau când pleacă să prindă fiecare episod din desenele favorite: Țestoasele ninja, Captain Planet, Sandy Belle etc.
Unele lucruri par, la vârsta aceea, adevărate drame: o fată place un băiat, băiatul place altă fată. În micul lor univers, intervin schimbări care par cataclisme. Habar nu au acești copii că va veni viața adevărată peste ei și îi va face ”oameni mari” când aceste probleme vor părea o nimica toată pe lângă viața reală.
Dacă mergeți cu copiii, probabil că va trebui să le explicați unele lucruri: fii-mea habar nu avea ce sunt alea casete de pe care asculți muzică. Și nu-și mai aducea aminte nici de oracol, deși am mai discutat despre asta. Unele jocuri le știa, altele deloc.
Ca adult, nu poți să nu-ți dai seama că a fi copil este cam același lucru în orice epocă: mereu vor exista jocurile, prietenia, micile iubiri, desenele animate și personajele preferate, școala, vacanța mare și părinții care să te strige la masă.
Ca spectator copil, e posibil să fii mai conștient de faptul că și părinții tăi au fost cândva copii care s-au jucat, nu cu mult diferit de tine. Vârsta recomandată de producători este 10+, probabil că merge și mai puțin, dar eu v-aș recomanda să mergeți cu copiii mai mari, dacă vreți să înțeleagă cu adevărat ce se petrece acolo.
Acest spectacol nu este despre ce se întâmplă în el, ci despre ceea ce simt spectatorii atunci când îl privesc, despre emoția stârnită în rândul publicului. Tocmai de aceea cred că a fost și așa de apreciat de toți cei care l-au vizionat în cele două zile.
Producție a Asociației Culturale pentru Educație prin Artă, În față la O12 aduce în fața copiilor (și adulților) actori consacrați care pun în scenă o piesă extrem de reușită, în regia Oanei Răsuceanu, care semnează și scenariul.
Opiniile fetelor
Eliza: ”mi-a plăcut foarte mult felul în care scriau data cu creta și cum schimbau decorurile și cum toată lumea se oprea când unele personaje își exprimau gândurile. Mi-a plăcut că s-au jucat tot timpul.” Am fost surprinsă că Elizei i-a plăcut mai mult partea tehnică a piesei, cine știe, poate o atrage partea asta de recuzită și punere în scenă.
Daria: ”actorii aveau foarte multă energie și au jucat multe jocuri.”
Noi am văzut spectacolul la Unteatru, un spațiu neconvențional (cafenea, terasă și teatru) în zona Piața Națiunile Unite. Să urmăriți pagina Asociației Culturale pentru Educație sau Unteatru pentru a vedea când se mai joacă piesa.
În rolurile principale: Adina Lucaciu, Irina Velcescu, Andrei Barbu, Rareș Florin Stoica.
Decor și costume: Anca Lazăr
Producător: Eugen Matei Lumezianu
P.S. Înainte de piesă, eu am fost cu fetele la Cereal Crunch Cafe, care e chiar lângă Unteatru, și e un fel de bar cu tot felul de cereale zaharoase și colorate (cele mai multe din afară), cu lapte (inclusiv colorat) și diverse toppinguri de bezele și ciocolățele.
Localul e foarte simpatic, iar fetele au fost extrem de încântate. Nu e un loc unde te duci zi de zi (să fim serioși, la 21 de lei un bol mediu cu lapte colorat și un singur topping nu prea merită), dar pentru copii e o adevărată aventură și cred că merită ca experiență unică.