Fragment în avanpremieră: Primăvară în Toscana, editura Litera

Of, primăvara asta, ba o vrem, ba n-o vrem (că deh, e încă ianuarie, totuși), ba vine, ba nu vine. Dar cred că e unul dintre cele mai frumoase anotimpuri, cu explozii de culori la fiecare colț de stradă unde stă o florăreasă încărcată de zambile, de narcise și de lalele, cu raze de soare și ploi neașteptate, cu ramuri înverzite și înflorite chiar și în cele mai urâte colțuri ale unui oraș.

Dar, of, primăvara în Toscana oare cum o fi? Sper să aflăm din romanul cu titlu omonim de Sara Montefiore, o carte despre cel mai tânăr anotimp al naturii dar…. cu o protagonistă mai în vârstă. Eu ador cărțile cu protagoniști în vârstă, mai ales cele care te conving că bătrânețea nu e finalul, că se poate călători, visa, iubi, trăi frumos și la vârsta a doua. Și dacă mai sunt și cărți despre mâncare și unele dintre zonele mele preferate ale lumii… e clar că marți dimineața (4 februarie) sunt la prima oră la chioșcul de ziare 😀

Sinopsis Primăvară în Toscana

Când Gracie Burton află că la Castello Montefosco, în zona rurală a Toscanei, se organizează un curs de artă culinară de o săptămână, nu poate rezista tentației de a se întoarce spre trecutul pe care l-a lăsat în urmă în Italia. Deși Gracie nu este în relații prea bune cu fiica ei, Carina, și cu nepoata Anastasia, cele două decid să o însoțească în călătorie, fără să aibă vreo idee despre secretele ascunse o viață întreagă.

În acea săptămână, Gracie le dezvăluie adevărul despre motivul care a adus-o înapoi la castel și la misteriosul lui proprietar, contele Bassanelli. Carina și Anastasia află cu stupoare că Gracie a petrecut 15 ani în Italia ca ucenică a unchiului ei, un renumit restaurator și colecționar de artă.

În acea perioadă s-a îndrăgostit nebunește, iar acum, după 41 de ani, se întoarce cu speranța că va putea îndrepta unele dintre erorile trecutului. Gătind rețete magice și înconjurată de bunătatea celorlalți oaspeți de la castel, Gracie se apropie din nou de familia ei și, împreună, cele trei femei reînvață ce înseamnă iubirea.

”Primăvară în Toscana” este o poveste de dragoste captivantă, de neuitat, care ne readuce aminte faptul că nu este niciodată prea târziu să iubești. Cartea a câștigat premiul Goldsboro pentru romane de dragoste în anul 2019.

Traducere din limba engleză și note Daniela Truția.

Fragment în avanpremieră

Capitolul 1

Anglia, martie 2010

Norul înăbușitor care se așezase peste Badley Compton era atât de dens, încât micile bărci de pescuit ancorate de balizele din mijlocul golfului dispăruseră complet. La fel și căsuțele albe, elegante, înșirate pe coama dealului, și poiana verde de pe culme, unde vitele Ruby Red pășteau iarbă dulce și trifoi, iar păsărelele se jucau pe gardurile vii. Acum dispăruseră cu toatele. De parcă nici n‑ar fi existat.

Gracie Burton ședea în fața oglinzii din salon, cu părul ei scurt învelit în folie de aluminiu, cu trupul miniatural înfășurat într‑un halat negru, privind ceața prin geamul ferestrei înalte. Își plimbă privirea peste trotuarele sclipitoare, dincolo de zidul lucitor de piatră, până la locul unde, în mod normal, ar fi trebuit să se vadă marea, apoi reveni la fotografia din revista pe care o ținea în poală și care înfățișa un castel toscan strălucind ca ambra sub soarele orbitor al Italiei.

Gracie simțea un imbold profund și irezistibil. Deja citise articolul de mai multe ori, dar îl mai citi o dată, cu senzația că și înlăuntrul ei creștea un mic soare, unul care era numai al ei.

Situat pe una dintre culmile unduioase ale Toscanei și oferind o priveliște continuă asupra superbelor plaiuri italiene până departe, către mare, Castello Montefosco este o bijuterie rară. Construit de familia Montefosco în secolul al XII‑lea, castelul se mândrește cu onoarea de a fi găzduit o serie de oaspeți de seamă, între care Leonardo da Vinci și mai mulți papi.

Contele văduv Tancredi Bassanelli, a cărui mamă provenea din familia Montefosco, a deschis acum porțile castelului oricăror vizitatori dispuși să plătească în schimbul privilegiului de a învăța să gătească mâncăruri autentic italienești, sub privirea expertă a bucătăresei octogenare Mamma Bernadetta.

Nu vă așteptați să‑l întâlniți prea des pe conte, care e o persoană retrasă. În schimb, vă veți bucura de frumusețea de neînchipuit a grădinilor și a teraselor, de splendoarea acestei reședințe ancestrale pline de comori, precum și de lecțiile de gătit oferite de originala și talentata Mamma Bernadetta.

Gracie zăbovi cu degetele pe fotografie. Castelul avea tot ceea ce trebuia să aibă un castello italian: proporții armonioase, un acoperiș crenelat, ferestre înalte și oblonite, cu frontoane în formă de semilună, gresie decolorată într‑un cenușiu‑gălbui de soarele arzător al verilor și de vânturile năprasnice ale iernilor.

Se înălța, impunător, pe creasta dealului, ca un rege bătrân și grandios, printre căsuțele medievale care se adunaseră în jurul lui ca o pădure de piatră. Gracie închise ochii și trase adânc aer în piept. Deja simțea parfumul de rozmarin și de cimbru sălbatic, de caprifoi și de iasomie, de gardenii luxuriante, de iarbă înrourată, laolaltă cu aroma pinilor.

Auzea țârâitul blând al greierilor și vedea cerul de catifea spuzit de mii de stele, ca un vast baldachin presărat cu diamante și întins peste dealurile Toscanei. O năpădi un dor, un dor cum nu mai simțise de ani întregi, un dor profund. Senzația o speria, fiindcă uitase ce rost avea să simtă astfel. Uitase ce însemna să fie tânără, să fie îndrăgostită, să fie nechibzuită, netemătoare și îndrăzneață.

Uitase cum să trăiască. Se ghemuise într‑o cochilie și rămăsese ascunsă acolo, la adăpost, vreme de zeci de ani. Acum, această fotografie o silise să iasă la iveală la fel cum iese dopul dintr‑o sticlă, înconjurat de freamătul bulelor de aer, iar ea nu știa ce să facă, nu știa decât că trebuia să meargă în Toscana cât mai curând cu putință.

Își privi reflexia în oglindă și efervescența i se mai domoli puțin. Avea șaizeci și opt de ani și, deși arăta destul de bine, era totuși în vârstă. Unde se duseseră toți acești ani? se întrebă. Nu că ar fi fost vreodată o frumusețe, astfel că pierderea chipului de altădată nu era o nenorocire pentru ea. Cu toate astea, o femeie tânără e frumoasă pentru simplul fapt că e tânără, însușire care, la Gracie, se ofilise cu multă vreme în urmă.

Își trecu palma asprită peste obraz. Timpul îi uscase pielea, iar intemperiile o pecetluiseră și ele de‑a lungul zilelor în care își plimba câinii de la un capăt la celălalt al plajei, indiferent de vreme. Băgă de seamă că nasul nu i se schimbase. Încă îi mai domina fața cu conturul lui acvilin, făcând‑o să semene cu o pasăre; acum, o pasăre bătrână, cândva, o pasăre ciudată, dar niciodată, una frumoasă.

Totuși, ochii ei fuseseră întotdeauna ceva aparte. Toată lumea i‑o spunea, iar ea se agățase de acest compliment încă din vremea când, copil fiind, tânjise după frumusețe. Avea ochi mari, verzi‑cenușii, cu irisurile înconjurate de un cerc verde‑închis, care‑i dădea o privire de sălbăticiune, socotită mai demult drept fascinantă.

Acum ochii nu mai ieșeau în evidență, își zise ea, din pricina chipului brăzdat de riduri. Timpul îi furase singura trăsătură distinctivă. În tinerețe nu‑i păsase cum arăta; acum, însă, dintr‑odată, ajunsese să‑i pese.