Cândva în luna noiembrie a anului trecut, am primit o invitație care m-a uimit și m-a bucurat, în aceeași măsură: să fac parte din juriul concursului Legendele uitate ale Vrancei, organizat în școlile din județ de către Consiliul Județean Vrancea.
Urma să jurizez categoria ”Gimnaziu” alături de doamna profesor doctor Teodora Fîntânaru, bibliotecar la Biblioteca Județeană ”Duiliu Zamfirescu” și domnul Liviu Nedelcu, directorul Centrului Cultura Vrancea. Și pentru că am vrut să fiu acolo la decernarea premiilor, am făcut și efortul de a mă deplasa la Focșani într-o vizită mega-rapidă cu trenul dus-întors, într-o zi însorită de decembrie.
Concursul a constat în culegerea de legende locale de pe teritoriul județului și transpunerea lor sub forma unui text literar care să respecte cerințele legendei. Înscrierea la concurs trebuia făcută alături de un ”jurnal de bord” în care să fie descrisă deplasarea, precum și de fotografii de la fața locului.
S-au înscris în total 23 de echipe formate din elevi de gimnaziu, din mediul urban și rural. Uitându-mă la poze, am rămas uimită de efortul depus de profesori, alături de elevii lor, pentru a efectua deplasările și pentru a căuta persoane în vârstă care să le relateze legende locale.
Din tot acest demers, copiii nu au câștigat doar premii (toți participanții au primit cărți de la editura Litera și sacoșe de pânză imprimate cu emblema concursului, iar locurile 1,2 și 3 au primit abonamente la înot, excursii și e-books), ci și o experiență de viață deosebită rezultată din interacțiunea cu bătrânii, preoții, învățătorii, poeții și înțelepții satelor. Iar acestora, cu siguranță, le-au facut o mare bucurie pentru că le-au trecut pragul, căci în zilele noastre, puțini copii mai trec pragul bătrânilor.
În plus, multe dintre fotografiile și materialele lor de documentare ar putea avea un rol important în atragerea turiștilor în județul Vrancea și ar putea constitui chiar un punct de pornire pentru un material informativ turistic despre puncte de interes in județ, daca s-ar apela la un fotograf profesionist care să mearga pe urmele copiilor. Consiliul Județean Vrancea ar putea beneficia pe termen lung de acest proiect, dacă ar ști să profite de imensa muncă de cercetare pe care au făcut-o copiii.
Legenda căreia eu i-am dat punctaj maxim, și care a și fost marea câștigătoare, în cele din urmă, a fost una despre Obârșia Tercheștilor – cum a fost înființat satul Terchești din comuna Popești. Echipa a fost formată din elevi de la Școala Gheorghe Zaharia din Popești, coordonați de profesorul lor de istorie, domnul Ionuț Bercaru.
Textul m-a atras prin felul îngrijit în care a fost scris, prin faptul că a respectat cel mai bine caracteristicile legendei și prin folosirea corectă a arhaismelor, precum și o acuratețe gramaticală destul de ridicată.
Fragment:
”În vremurile de demult, când hoardele păgâne prădau avuția oamenilor gospodari, țărani cu frica lui Dumnezeu, aceștia căutau adăpostul pădurii, față de care neamurile păgâne nutreau o frică adâncă. Din acele vremuri se păstrează până astăzi zicala ”Codru-i frate cu românul!” dar și povestea obârșiei satului Terchești din Vrancea.
Pe valea Râmnei, trăia familia lui Terchea, conducătorul unei obști țărănești nu prea mare. Terchea era mândru de averea sa: casă din împletitură de nuiele bulgărită cu lut galben de gârlă, acareturi pentru animale și nutreț, pivniță cu teasc și butoaie de vin cercuite cu fier și, mândria familiei, trei băieți și o codană, frumoși, sănătoși și deștepți. (…)
Până la sfârșitul urgiei, obștea s-a pierdut în pădurea seculară din spatele Chititei. Au făcut jariști în jurul poienilor de lângă vârful golaș și obștea condusă de Terchea și-a strămutat vatra satului acolo. Pământul din jariști era bun de semănătură, hrană pentru animale era din belșug și au lărgit izvorul găsit de Horotin, făcând fântână bună cu apă pentru tot satul, rămas până astăzi cu numele de Terchești.
Arginții din comoara găsită de Ionel și Horotin au fost schimbați la târgul de la Dunăre cu cele trebuincioase pentru reclădirea gospodăriilor: piroane și cercuri din fier, lame de plug și de topor, seceri și cosoare. Au cumpărat și vârfuri de săgeți și de suliță. Acum aveau Chitita, o cetate naturală, unde au ridicat un foișor, cu vedere pe toată valea Râmnei, să se păzească de năvălitori.”
Locul al doilea, constând într-o excursie la Muzeul de Istorie București și la Muzeul Simțurilor a fost câștigat de echipa Școlii Gimnaziale Vîrteșcoiu, profesor coordonator Mirela Matei cu Legenda Satului Faraoanele.
M-a impresionat foarte mult această doamnă profesoară, cu care am stat puțin de vorbă la finalul ceremoniei – de o modestie și o blândețe rară, mi-a mărturisit, la întrebarea mea, că uneori copiii o iubesc mai mult pe ea decât obiectul pe care îl predă.
Fragment:
”Era în vremea aceea o familie frumoasă, de oameni vrednici care avea două fete mari, frumoase și harnice numai bune de măritat, Oana și Ioana. Și câtă bucurie aveau cei doi părinți atunci când le priveau pe cele două fete. La biserică frumos îmbrăcate cântau ca niște îngeri, la muncă erau vrednice de toată lauda. La șezătoare erau foarte pricepute și la cântat și la spus snoave dar și la cusut ii cu fir și fluturi de aur și argint pe care le purtau cu mândrie de Paști la slujba de înviere.
La hora satului în zilele de sărbătoare, cele două fete se întreceau în horă cu alte fete și flăcăi. Luminau cu frumusețe și veselia lor locurile pe unde treceau. Aveau mereu zâmbetul pe buze și busuioc împletit în cosițele arămii ca să le poarte noroc. Erau ca razele jucăușe ale soarelui de primăvară care mângâie mugurii și îi fac să crape scoțând la lumină frunze și flori din crengile pomilor.
Erau foarte mândri de ele cei doi părinți și fiecare zi era prilej de sărbătoare în căsuța lor. Nu era om în sat să nu le cunoască, nu era om în sat să nu le îndrăgească, nu era om în sat să nu întoarcă privirea atunci când treceau cele două surori vesele și frumoase.”
Locul al treilea, constând în câte un abonament pentru fiecare membru al echipei pentru două luni la Bazinul de înot didactic din Focșani a fost câștigat de echipa Școlii Gimnaziale Chiojdeni, profesor coordonator Dana Elena Gherghina cu legenda Fântâna Doamnei.
Fragment:
”Se spune că demult, de pe vremea domnitorilor fanarioți când vrăjmașii prădau țara din toate părțile și erau vremuri tare nesigure, la Cătăuți ar fi ajuns într-o zi senină de vară o doamnă misterioasă. Ea și-a făcut apariția pe un cal voinic, pe care atârnau două desagi mari și grele dar de unde venea și încotro se îndrepta nu se știe nici până în ziua de azi. Călătoarea misterioasă a atras privirile locuitorilor din sat prin faptul că se ținea mândră în șa și era neînsoțită în acele timpuri primejdioase, de aici au tras concluzia că era o persoană curajoasă și îndrăzneață.
Doamna cea misterioasă s-a oprit la răscrucea drumului, unde se afla un izvor cu apă rece și limpede în care și-a adăpat calul și s-a răcorit și ea cu câțiva stropi de apă. În timp ce Doamna admira frumusețea acelor locuri, parcă de basm, la izvor și-a făcut aparitia o bătrână care după cum este obiceiul a salutat-o pe frumoasa călătoare. Aceasta i-a răspuns politicos și cu o voce caldă și blândă a întrebat-o pe localnică unde duce fiecare drum. Bătrâna mirată, cu un glas stins și obosit de muncă i-a oferit atât lămuriri legate de drum cât și un sfat: „orice drum va urma să ia aminte că este plin de numeroase pericole”.