Cărțile lunii februarie 2020 – drame și relații de familie

Cărțile lunii februarie sunt mai puține, nu pentru că a fost luna mai scurtă decât ianuarie, și cu mai puține zile libere, ci pentru că nu prea am avut chef de citit. Ba am fost eu bolnavă, ba copiii, ba m-am luptat cu Viața amoroasă un număr mult prea mare de zile 😀

Prin urmare, iată ce am reușit să citesc luna asta, majoritatea drame și aventuri de familie, cu sau fără copii, dar destul de interesante. Nu am realizat că toate se învârt în jurul familiei, până când nu am căutat un titlu potrivit pentru postarea asta și am realizat că, fără să vreau, cărțile lunii februarie aveau un numitor comun.

Zeruya Shalev – Viața amoroasă, editura Humanitas

Asta e una dintre acele cărți care mă fac să simt că nu știu nimic despre literatura ”adevărată”. Nu am înțeles deloc de ce e considerată așa o operă de artă, mi s-a părut plicticoasă, obositoare, pe alocuri dezgustătoare și neveridică. M-am chinuit s-o termin pentru că a fost cartea pentru clubul de carte din grupul de Facebook Clubul cititorilor de cursă lungă.

E scrisă la persoana întâi, în paragrafe enorm de lungi, ca o litanie, până și ce spun alții e redat ca în relatarea unui copil care se lasă distras în timp ce povestește și jonglează cu planurile temporale, povestind ceva ba de acum, ba de altă dată, ba despre un lucru, ba despre altul. E ca și cum un copil, de la înălțimea lui, are altă perspectivă asupra lucrurilor, le vede distorsionate sau doar parțial, remarcă doar anumite aspecte ale unei situații, de care se lasă distras și cărora le conferă o importanță mult prea mare.

Nu sunt nici pe departe pudibondă, dar scenele de sex mi s-au părut descrise în tușe grotești și nu le-am văzut sensul. Sunt genul de scene care mă fac să mă întreb ce anume le definește pe unele dintre ele ca artă și pe cele din cărțile de amor ca gunoi literar. Că și într-unele și în celelalte, tot despre organe și interacțiunea dintre ele este. Poate faptul că în alea de artă protagoniștii nu par să se bucure de respectiva interacțiune ci își lasă mintea să filozofeze pe teme inspirate din vechile învățături iudaice?!

Yaarah nu m-a convins deloc ca personaj. Nu am înțeles de ce cineva, oricine, o persoană educată și tânără, s-ar lăsa prinsă în asemenea situații în care pare să nu manifeste niciun fel de voință. Nu i-am înțeles motivațiile, nu știu dacă și le-a exprimat și, în șirul haotic de elucubrații, le-am ratat eu. Nu m-am prins care e raționamentul ei, asta dacă avea unul, pentru că pentru asta e necesar să ai rațiune iar ea nu părea să aibă deloc așa ceva.

Am abandonat cartea o dată, apoi am luat-o de la capăt, hotărâtă să mă lupt cu ea, să încerc s-o înțeleg, am citit-o dar tot nu am reușit să ies din lectura cu sentimentul că a meritat lupta.

Pierdută pentru totdeauna, Amy Gentry, editura Paralela 45

Dacă în cazul Vieții amoroase, m-am chinuit s-o termin și nu mai reușeam, în cazul thrillerului Pierdută pentru totdeauna, nici vorbă de așa ceva. Am devorat-o într-o seară și o dimineață, cât am stat la coadă la poștă și am mers cu metroul.

Este un thriller psihologic care va înspăimânta părinții de fete și care te trece printr-o multitudine de stări, de la șoc și furie la neîncredere și curiozitate.

Julie, de 13 ani, fiica ”perfectă” a familiei Whitaker, atletă, populară, blondă și impecabil de frumoasă este răpită într-o noapte din casă, în timp ce părinții dormeau, sub privirile surorii mai mici, Jane, ascunsă într-un dulap. Opt ani mai târziu, redescoperim familia Whitaker, împreună dar înstrăinați, deschizând ușa de la intrare și găsind-o acolo pe Julie, în viață. Familia o primește cu brațele deschise, iar ea le mărturisește că a fost răpită și vândută unei rețele de trafic de persoane. Însă, pe măsură ce trece timpul, ies la iveală diverse lucruri care nu se potrivesc și care ar da de înțeles că Julie cea care a apărut în pragul casei nu e tocmai Julie, fetița răpită cu opt ani în urmă.

Cartea e scrisă în paralel, din perspectiva mamei și din perspectiva fetei apărute și a personalităților pe care și le-a asumat de-a lungul timpului. La început e greu să-ți dai seama că e vorba de aceeași persoană, fiecare capitol purtând un nume de femeie diferit iar acțiunea fiind invers cronologică.

Cred că cel mai mare câștig pe care l-am avut citind cartea asta a fost un reminder al faptului că trebuie să fim cu ochii pe fetele noastre, că trebuie să știm mereu ce fac, unde se duc, cu cine se văd. Ca trebuie să le scotocim în lucruri (discret) și să le monitorizăm activitatea online. Pentru că vârsta asta, 12-16 ani, este una fragilă, în care sunt ușor influențabile și manipulabile și cel mai important este să fim alături de ele, să le facem să își vadă valoarea intrinsecă și să învețe cum să citească dincolo de cuvintele pe care le aud de la cei din jur.

Primăvară în Toscana, Santa Montefiore, editura Litera

Ce carte cu adevărat frumoasă! Nici nu mă mir că a câștigat Premiul Goldsboro pentru romane de dragoste în 2019. Este diferită de ce am mai citit de genul până acum, în sensul că protagonista este o femeie de 68 de ani care se întoarce în locurile în care a trăit cândva cea mai frumoasă poveste de dragoste. Un fragment din carte puteți citi aici.

În paralel, curge frumos si povestea de tinerețe a lui Gracie si cele doua planuri ajung sa se întâlnească la un moment dat. Din când în când, printre atâtea capodopere pline de drame si de analize psihologice extreme, o carte din asta e ca o bomboană rafinată, de care te bucuri rar, dar o savurezi tocmai pentru ca știi că e specială.

Eu nu prea am savurat-o, m-aș fi bucurat mai mult de descrierile Toscanei si de mâncăruri, dar eram prea curioasă în ce direcție se duce povestea. Aș reciti-o doar ca să zăbovesc mai mult la pasajele despre Italia, atât cea din 1955, cand începe povestea, cât și cea din 2010, când se desfășoară acțiunea din timpul prezent.

Și un fragment care mi-a plăcut mult:

”-Nu se întâmplă nimic dacă suferi din dragoste, zise Gracie.

Carina era uluită de tonul ei autoritar de parcă ea însăși ar fi suferit din dragoste.

-Nu-i sfârșitul lumii, Carina. De fapt, aș zice că e o etapă esențială să te maturizezi. O inimă rănită te învață ce înseamnă înțelepciunea, compasiunea și înțelegerea față de ceilalți. Suferința din dragoste sapă adânc în ființa ta, făcându-te mai deschis către lume și mai conștient.  E parte din marea experiență a vieții. Anastasia n-o să moară din asta.

-Dar nu suport s-o văd nefericită.

-N-o să moară nici de nefericire. Dacă are parte în viață doar de bucurii, n-are să învețe niciodată să-i înțeleagă pe ceilalți. Cred că lucrul cel mai rău pentru un părinte e să-și vadă copilul întotdeauna fericit. Nefericirea ne face să privim înlăuntrul nostru. Ne ajută să comunicăm cu oamenii la un nivel mai profund, să-i înțelegem și să ne fie milă de ei. Ne face mai buni la suflet. Nici eu nu vreau ca Anastasia să sufere, dar recunosc că suferința e o lecție de viață importantă.”

Dragă Edward, Ann Napolitano, editura Litera

Mi-a plăcut foarte mult această carte deși nu mă așteptam. E o combinație foarte bine echilibrată de dramă și speranță, despre viața unui preadolescent, singurul supraviețuitor al unui accident aviatic în care au murit 191 de persoane, printre care și părinții și fratele lui mai mare, de care era foarte apropiat.

Mergând în paralel, pe de o parte cu viața post-accident a lui Edward (pe parcursul a cinci ani) și pe de alta cu gândurile și acțiunile unora dintre persoanele aflate în avion (timp de câteva ore înainte de prăbușire), romanul este un drum spre vindecare și acceptare și, în cele din urmă, spre maturizare.

Și două citate care mi-au plăcut:

“Bruce strânge din buze. Ar vrea s-o contrazică, dar nu poate. Își școlarizează la domiciliu băieții și întotdeauna a pus accentul în programa lor pe gândirea critică. Își amintește că de curând le ținuse o tiradă despre importanța de a nu considera regulile ca fiind de la sine înțelese. Puneți totul sub semnul întrebării, le spusese. Totul. Săptămâni întregi fusese obsedat de idioțenia fanfaronilor ălora de la Columbia care nu l-au titularizat din cauză că nu se ducea la petrecerile lor. Îl întrebase pe șeful de catedră: Ce mama dracului are de-a face matematica cu trăncănelile la bețivăneală?

Vrea ca și fiii lui să pună sub semnul întrebării autoritatea fanfaronilor, dar nu încă. Ar fi trebuit să completeze declarația cu: Puneți totul sub semnul întrebării, după ce vă faceți mari, vă controlați pe deplin puterile și nu mai locuiți acasă, pentru ca eu să nu trebuiască să văd și să-mi fac griji.”

”Tatăl lor doarme. Dacă ar fi fost treaz, s-ar fi plâns de limbajul lui Jordan. Bruce le-a spus băieților că nu-l deranjează înjuratul dacă e într-un scop bun. Jane a nimerit odată la o conferință pe acest subiect în care Bruce spunea: Dacă ești furios și ți-ai epuizat argumentele raționale, dar vrei în continuare să transmiți o emoție puternică, poți să zici Îmi bag p…. Însă nu sunt de acord cu folosirea acestor vorbe de impact ca umplutură, ca atunci când oamenii zic: Ce p… mea faci? Asta e lene. Cu ce e de folos p…. în acea propoziție?”