Am continuat lecturile lunii mai cu romane sau nuvele despre pierderi sufletești: în O fată ca ea, Chloe și-a pierdut picioarele din cauza unei explozii și, odată cu handicapul nou căpătat, își pierde și viața pe care o avea până atunci. În Tehomir, protagonistul își pierde inocența copilăriei iar țăranii își pierd pământurile și libertatea în mâinile comuniștilor. În Post-Scriptum, Holly și-a pierdut soțul, alte personaje își pierd oamenii dragi, iar în Evvie Drake, protagonista își pierde și ea soțul, dar e o pierdere cu totul diferită de cea a lui Holly, de exemplu.
Prima parte aici.
O fată ca ea, Marc Levy, editura Trei
O carte și o poveste de dragoste (sau mai multe) dulce-amăruie în stilul consacrat al lui Marc Levy. O fată într-un scaun cu rotile, un indian chipeș venit în America să caute investitori pentru o afacere, un bătrân liftier și câteva povești secundare doar schițate, dar o lectură agreabilă cu un pic de umor și câteva lecții de viață.
Tehomir, Horațiu Mălăele, editura All
(reviewul conține SPOILERE, dar mă rog, e ca și cum aș da spoilere la Ion sau la Răscoala, oricum o veți citi 😀 )
O nuvelă scurtă ca o călătorie în trecut pe aripile amintirilor din copilărie, presărate, ca in mintea oricărui copil, de puțin fantastic, care condimentează amintirea unor vremuri dure. Autorul își amintește de decesul unui coleg, de carantina de la casa bunicilor, de fenomenele naturale distructive, de colectivizarea forțată, de disparitia din sat a Anei, fata pe care o plăcea.
Toate aceste întâmplări traumatizante la care copilul Horațiu este martor sunt trecute prin filtrul imaginației copilului care le cosmetizează cu ajutorul magiei și supranaturalului. Ana nu a dispărut (probabil omorâtă de nebunul satului) ci a fugit cu el și cu omul invizibil de la circ și au devenit toți invizibili. Fuga bunicului său de prigoana comuniștilor a fost acoperită de furtunile și inundațiile care au lovit satul una dupa alta. Pe comuniștii care au venit sa-l oblige pe bunic sa cedeze pământul i-a luat o tornada pe sus etc.
Realismul magic e la el acasă în această nuvelă surprinzător de bine scrisă (construcția frazei, limbajul, dezvoltarea poveștii) de către cineva care este, ca formare, actor.
Post-Scriptum, Cecelia Ahern, editura All
Dacă ar fi să o rezum în doar câteva cuvinte aș spune că e o carte despre frumusețea vieții, dar cu multe personaje care mor. Nu e spoiler, oricum îți imaginezi de la început că vor muri, atunci când le cunoști.
Pe Holly o știm din P.S. Te iubesc, romanul de debut al Ceceliei Ahern. Este văduva lui Gerry, căreia soțul muribund i-a scris 10 scrisori care i-au fost înmânate după moartea lui, ca s-o ajute să se împace cu ideea pierderii lui și s-o impulsioneze să facă lucruri care s-o scoată din zona ei de confort, s-o ghideze către regăsire, să-și descopere scopul în viață, pasiunile.
La șapte ani după moartea lui Gerry, în Post-Scriptum, descopăr o Holly de care sunt dezamăgită. Nu pot pretinde că știu care sunt etapele doliului după sufletul pereche, dar Holly, deși într-o nouă relație cu un tip care pare cumsecade, pare prinsă în aceleași tipare și același comportamen auto-blocant, fără să fi evoluat deloc: lucrează într-un magazin de haine second-hand și suferă după Gerry.
La invitația surorii sale, participă la un podcast unde povestește despre scrisorile de la soțul ei, ceea ce declanșează un șir întreg de evenimente: o ascultătoare înființează clubul PS Te iubesc, ai cărui membri, suferind de boli în faze terminale, vor să pregătească scrisori și mesaje pentru cei dragi care rămân în urma lor. Lui Holly i se cere ajutorul pentru a-i îndruma pe bolnavi în procesul lor de scriere sau creare a mesajelor, dar în primă fază, refuză, ajungând apoi să se implice din ce în ce mai mult.
E greu să n-o cataloghezi pe Holly drept egoistă, mai ales la început. Dar gândindu-mă mai bine, cred că este de fapt un personaj cât se poate de realist, e un om obișnuit, ca noi, nu un personaj de film. Nu face gesturi mărețe, ci gesturi mărunte, atât cât îi stă în putere. Și sunt gesturi pentru care trebuie să se convingă îndelung să le facă.
Pasajele de introspecție sunt lungi și dezlânate, ceea ce le face mai umane. Dacă erau prea bine scrise și curgeau frumos, ca într-o poveste, păreau că vin din mintea autoarei și nu a protagonistei.
Cartea abordează multe întrebări legate de moarte, atât din perspectiva celui care își așteaptă moartea, cât și din perspectiva celui care rămâne în urmă. Ce vrem să lăsăm în urmă, cum vrem să fim ținuți minte, cât și cum îți poți petici și continua viața după pierderea cuiva drag, cât durează vindecarea, are ea loc vreodată definitiv?
Cred că Post-Scriptum este cea mai cuprinzătoare carte de ficțiune despre moarte pe care am citit-o până acum.
Și o să fac o paranteză aici. Am văzut zilele trecute cu Eliza pe Netflix un film italian foarte drăguț, 18 Regali (18 cadouri), despre o mamă bolnavă de cancer care moare la nașterea unicei fiice, dar, înainte de asta, îi lasă 18 cadouri, câte unul pentru fiecare aniversare până la 18 ani. Subiectul similar cu volumul Ceceliei Ahern mi-a atras atenția: cum alegi ce lași în urmă?
De unde știi că darurile sau scrisorile tale vor fi apreciate? Cum și unde vor fi acei oameni peste câțiva ani? Sunt aceste gesturi egoiste, de fapt, pentru că tu vrei să fii ținut minte? Sau sunt altruiste pentru că vrei să le faci o bucurie celor dragi?
Evvie Drake o ia de la capăt, Linda Holmes, editura Nemira
O carte descrisă ca o comedie romantică, dar care, deși romantică, nu este nici pe departe comică. Poate că are anumite accente comice, dar este o carte cât se poate de serioasă, despre căsnicii ratate și divorț, abuz emoțional, doliu, abandon, eșec și modul în care îl gestionăm, presiunea și efectele dăunătoare ale social media asupra vieții cuiva. Dar este o carte și despre prietenie, devotament, relația părinte-copil, dragoste și multiplele ei fațete.
Pe scurt despre subiect: Evvie Drake este o tânără văduvă (deși detestă să fie definită ca atare) care, la un an de la moartea soțului, primește în chirie un fost jucător de baseball, retras din motive de sănătate. Tipul e, evident, chipeș, iar Evvie începe să se întrebe cum ar fi dacă, în timp ce își aduce aminte tot ce a mers prost în căsnicia ei, încheiată brusc din cauza unui accident auto.
Oricât de clișeistic ar suna, cei doi fac împreună o călătorie spre vindecare, timp de un an, când împreună, când fiecare separat. Interesant e că nu se folosesc unul de altul pentru a-și bandaja propriile răni (deși, la început, asta încearcă), ci reușesc și singuri, în cele din urmă, să-și accepte și să-și transforme noua viață.
E un romance un pic diferit și cred că de asta mi-a plăcut atât de mult
Multumim!