Cărțile lunii iulie – cărți pentru copii scrise de autori români (1)

Luna asta nu am stat deloc bine la citit. Am început câteva cărți și le-am abandonat pe măsură ce treceau zilele, din varii motive. Am început o autobiografie a lui Hans Christian Andersen, o carte veche pe care am uitat-o pe undeva sau am rătăcit-o, că n-o mai găsesc. Apoi am început Cei opt munți de Paolo Cognetti, când eram la munte, dar încă nu m-a prins în mrejele ei, așa că stă deoparte.

Am început La Medeleni, să mi-o reamintesc, cu gândul să i-o dau Elizei s-o citească și am citit cam jumate până am realizat că nici eu (moldoveancă și cunoscătoare de regionalisme și arhaisme) nu pricep cam 10% din limbaj, așa că Eliza sigur s-ar plictisi groaznic la ea.

Apoi am început, tot așa, să-mi reamintesc, Recreația Mare de Mircea Sântimbreanu, pe care Eliza o are pe lista de lecturi obligatorii. Nu știu cât pricepe din textele lui Sântimbreanu, dar mai discutăm despre ele, mai ales dacă lectura mea e proaspătă.

Prin urmare, m-am trezit că singurele cărți terminate la mijlocul lui iulie sunt trei cărți pentru copii de la editura Polirom. Poate în a doua jumătate, citesc și niște cărți pentru adulți 😀 Am început deja una.

O vară cu Isidor, Veronica D Niculescu

O carte pe care am început-o oarecum sceptică, prima parte e destul de poetică și mi s-a părut greoaie, în condițiile în care eu sunt adult (dar poate nu eram în dispoziția potrivită). Pentru un copil cred că ar fi și mai greu de citit. Am remarcat că mulți autori români au tendința asta de a introduce pasaje multe de introspecție sau de lirism, pe care copiii le înghit greu. Adevărul e că e complicat să scrii din perspectiva unui copil de 13 ani dacă ai depășit de mult vârsta aceea.

Cu toate astea, mi-a plăcut foarte mult povestea. Pentru un adult e neverosimilă, căci ce proprietari de vilă la Sinaia, plină de bijuterii și tablouri, ar lăsa-o descuiată și fără sistem de securitate, pentru ca o fetiță să se ascundă acolo zile în șir? Dar un copil va simți doar fiorul aventurii, la fel ca în Huck Finn și va trăi cu intensitate paginile până la deznodământ.

Finalul oarecum anti-climactic mi-a plăcut cel mai mult. M-am bucurat că nu există personaje negative în carte și că romanul curge într-o notă pozitivă. Evident, ca părinte, nu mă puteam gândi decât la chinurile prin care trec părinții Serenei, știind că a fugit de acasă.

Dar asta nu m-a împiedicat să mă plimb alături de ea pe aleile și cărările stațiunii Sinaia, să-mi imaginez cerceii cu rubin și pudriera de argint sau vitraliile cu flori de câmp ale vilei. Sinaia a fost alegerea perfectă pentru scena acestui roman, o combinație ideală de istorie cu natură și stațiunea mea preferată de pe Valea Prahovei.

Acțiunea din carte mi-a adus aminte de ”Fram, ursul polar”, citită recent. Capitolele alternează între perspectiva Serenei și a condorului Isidor, care își dorește foarte mult libertatea, dar, odată obținută descoperă că nu știe ce să facă cu ea.

Iar pasajele în versuri nu au cum să nu vă amintească de Apolodor, pinguinul călător:

”Au fost odată-n Munții D’Or
mama condor, tata condor.
Trăiau pe creasta crestelor,
zburau în spuma norilor,
mâncau doar mușchi de căprior,
sorbeau din roua zorilor.”

Și poezia continuă la fel, pe patru pagini, cu rime care se termină în ”or”, foarte deștepte. De asemenea, mi-a plăcut jocul de cuvinte Munții D’Or, Vârful cu Dor/con Dor. Practic, Isidor, deși nu ajunge înapoi acolo unde s-a născut (Munții D’Or), rămâne în zona Sinaia, pe lângă Vârful cu Dor.

Recomand cartea pentru 12+ Acțiunea în sine e potrivită și pentru copii mai mici, dar felul în care e scrisă o face mai potrivită pentru copiii cu ceva mai multă experiență în materie de lectură și vocabular mai dezvoltat.

Iarna lui Isidor, Veronica D Niculescu

Volumul al doilea mi-a plăcut chiar mai mult ca primul. Vă spuneam mai sus că am găsit asemănări cu ”Fram, ursul polar” și abia așteptam să citesc despre adaptarea la sălbăticie a lui Isidor.

Dacă vă amintiți de Fram, el ajunge în libertate având, în locul instinctelor naturale de animal, deprinderi căpătate în toți acei ani de captivitate și interacționat cu oamenii (își obține mâncarea prin giumbușlucuri care îi sperie pe ceilalți, de exemplu). Și pe Isidor îl ajută deprinderile căpătate la zoo, de exemplu, știe să citească, iar, alături de Serena, a învățat să se deghizeze în om pentru a se plimba prin oraș.

Continuând în aceeași notă pozitivă, Isidor își găsește prieteni, un adăpost, re-învață să zboare pe distanțe mai lungi, să se bucure de vânatul proaspăt și de senzația de libertate absolută acolo sus printre nori.

Dar Isidor nu se poate desprinde complet de lumea oamenilor: se strecoară la mic dejun la bufetul unui restaurant, adună bănuții dintr-o fântână pentru a cumpăra cafea, se dă cu patinele pe patinoarul din mijlocul orașului. Și plănuiește, alături de corb și de bufniță, să elibereze toată păsările de la Zoo și s-o revadă pe draga lui Serena.

Serena, acum matură, îmi aduce aminte un pic de Beatrix Potter. Studentă la Arte și tânjind în continuare după senzația aceea de comuniune cu natura pe care a simțit-o în plimbările ei lungi cu Isidor de la 13 ani, pare să se simtă acasă în locuința izolată și năpădită de buruieni, dar totuși intimă și boemă a condorului. Parcă o și vedem retrăgându-se acolo ocazional, scriind o carte și stând de vorbă cu Isidor în timp ce beau cafea din ceștile de porțelan recuperat de condor din vila primei lor escapade.

Silvestru și Marele Dictator, Lucian Dan Teodorovici

Trebuie să recunosc că, deși nu mă dau în vânt după cărțile cu pisici (și nici după pisici în general), cartea asta mi-a plăcut foarte mult pentru stilul în care e scrisă. Umorul și ironia fină se împletesc într-un roman chipurile pentru copii, dar numai bun de citit și de către un adult.

Observațiile despre natura umană sunt absolut savuroase, iar aventurile motanului Silvestru în drumul spre și dinspre Arbundia, țara din care a pornit virusul VIM-20 care a îmbolnăvit pe toată lumea, vor face deliciul cititorilor. Autorul nu alimentează conspirațiile legate de virus, ci le ironizează, iar explicațiile lui, reduse la o poveste pe înțelesul copiilor, sunt cât se poate de potrivite în contextul pe care îl trăim.

În fond, virusul e și el o ființă acolo (chiar dacă e un organism unicelular) și trebuie să te poți înțelege cu el s-o lase mai moale cu îmbolnăvitul oamenilor. Sau nu?

Recomand cartea pentru 8+, deși e mult text compact cu puține dialoguri, nu se citește deloc greu.

Partea a doua aici.