Septembrie a fost și este o lună dificilă, aglomerată și stresantă. Cu greu am reușit să-mi găsesc niște clipe de citit și asta în ciuda faptului că mi-am comandat o grămadă de cărți noi (dacă vă ajută, pe Librex încă mai e valabil codul meu de reducere LAURAF100, cu reducere de 100 de lei la comenzi peste 190 lei – doar până pe 30 sept).
Prin urmare, până acum am citit doar două cărți, ambele de Virginie Grimaldi, de la editura Univers, și cred că tocmai mi-am descoperit o nouă autoare preferată. Îmi place foarte mult stilul ei și ambele cărți mi s-au părut deosebite.
Era și timpul să aprind iar stelele
Mi-a plăcut enorm de mult această carte. Cred că am apreciat-o atât de mult pentru că e scrisă de o autoare europeană, prin urmare îi lipsește acel stil hollywoodian cu happy endingul perfect și deus ex machina specific romanelor americane.
E despre o mamă de două fete (o preadolescentă bullied la școală și o adolescentă complexată care duce o viață ușor promiscuă), o mamă obosită, falită, sătulă de toată, ca multe dintre noi. Și când simte că i-a ajuns cuțitul la os, decide să-și cheltuie ultimii bani (chiar sub amenințarea sechestrului din partea băncii) pe un roadtrip cu autorulota în țările nordice. Astfel, reușește să se apropie mai mult de fetele ei, să comunice mai mult cu ele și să-și împărtășească reciproc unele secrete.
Să nu vă imaginați că la final toate-s bune și frumoase, dimpotrivă. Însă călătoria aceea clar le-a schimbat pe ele și relația dintre ele și astfel reușesc și să-și asume și să-și rezolve o parte din probleme.
”Părinții sunt niște echilibriști. Mergem pe un fir întins între prea mult și insuficient, cu un pachet fragil în brațe. Trebuie să fii atent, dar să nu-l lași pe copil să creadă că este buricul pământului; trebuie să-i oferi bucurii fără să devină blazat; să-i echilibrezi alimentația fără să se simtă privat; trebuie să-i dai încredere în el, dar să rămână modest; trebuie să-l înveți să fie amabil, dar să nu se lase înșelat; trebuie să-i explici lucrurile, dar să nu te justifici; trebuie să-și consume forțele, dar și să se odihnească; trebuie să învețe să iubească animalele, dar și să se ferească de ele; trebuie să te joci cu el și să-l lași să se plictisească; trebuie să-l înveți să fie autonom rămânând în același timp prezent; trebuie să fii tolerant, dar nu laxist; trebuie să fii ferm, dar nu dur; trebuie să-i ceri părerea, dar să nu-l lași să hotărască în toate; trebuie să-i spui adevărul fără să-i distrugi inocența; trebuie să-l iubești fără să-l sufoci; trebuie să-l protejezi, dar să nu-l claustrezi; trebuie să-l duci de mână, lăsându-l în același timp să se îndepărteze.”
”Am anunțat-o pe mama că, mai târziu, vreau să lucrez cu balenele. Ea a râs. Nu știu la ce vârstă ne pierdem visele, dar sper să n-ajung niciodată acolo.”
”Toată viața judecăm ce ni se întâmplă, ne bucurăm, ne plângem. Totuși, n-o să știm decât în ultimul moment dacă era cazul să ne bucurăm sau să ne plângem. Nimic nu-i bătut în cuie, totul evoluează. Nu fi tristă azi, căci ceea ce ți se întâmplă poate este o mare fericire.”
O să-nțelegi când o să fii mai mare
Dacă ar fi să aleg ”the ultimate holiday books”, cărțile lui Virginie Grimaldi ar fi cu siguranță printre ele. Chiar dacă protagoniștii au parte de o grămadă de necazuri, cărțile sunt pozitive, scrise cu umor și cumva redate ca în viață, fără finaluri și rezolvări spectaculoase, dar cu o doză de neprevăzut.
Julie e un personaj cu care te poți identifica într-o oarecare măsură: suferă, face greșeli și gafe, se chinuie să-și adune rămășițele vieții de pe jos, are prieteni, familie, vecini binevoitori. Dar, la fel ca în viața reală, dă și peste oameni nesuferiți, peste tot felul de provocări pentru care nu e pregătită și intră în situații încurcate din care nu mai știe cum să iasă.
Noua ei slujbă la un cămin de bătrân (complet opusă de fosta ei slujbă la o clinică de chirurgie estetică) o face pe Julie să își schimbe puțin optica asupra vieții, să își înfrunte niște frici și să-și asume niște decizii. Când vezi viața prin ochii unor oameni de 70 și 80 de ani, oameni cu boli terminale, cu Alzheimer, oameni mai în formă sau mai puțin în formă, când asculți ce au ei de zis despre felul în care au trăit, începi să-ți conturezi o altă perspectivă și un alt mod de a aborda problemele.
Mie îmi plac foarte mult cărțile cu bătrâni, iar această carte are o mulțime de seniori, de tot felul: înțelepți, egocentriști, cu sufletul încă tânăr, iubăreți, glumeți, triști, fiecare cu propria experiență și propriile concluzii despre viață.
Singurul defect pe care l-aș găsi acestei cărți este folosirea unui termen anatomic mult prea popular, parcă strică din farmecul cărții și se potrivește în context ca nuca în perete. Cred că mergea o traducere mai soft.
”-Cum ați făcut să acceptați situația asta?
– Ei bine, e simplu, răspunde ea ridicând din umeri ca și cum chiar așa ar fi. Când mi-au spus că memoria n-o să-mi mai revină, am avut două soluții: fie nu acceptam și eram nefericită pentru restul zilelor mele, fie acceptam și îmi trăiam ultimii ani cu seninătate. Întotdeauna am avut o preferință destul de puternică pentru fericire.”
”- Marele secret, murmură Gustave cu un aer misterios. Cel mai mare secret din univers. Secretul vieții. (…) Vezi tu, micuțule, toată lumea crede că omul este diferit de la o perioadă la alta a vieții. Toată lumea crede că există copii, adulți și bătrâni, dar nu-i adevărat. (…)Adevărul e că rămânem toată viața niște bebeluși. Îmbrăcăm diferite costume ca să ascundem asta și să fim ca toți ceilalți, costumul adolescentului, al adultului, al părintelui, iar apoi într-o zi, când suntem prea bătrâni ca să ne mai prefacem, scoate deghizarea și arătăm ceea ce am fost întotdeauna: un bebeluș.
(…) O să vezi, micuțule. De-a lungul vieții, ascuns în sufletul tău, ai să păstrezi aceleași nevoi. De a fi iubit, încurajat, de a nu fi singur, de a avea întotdeauna ce să mănânci și să bei, de a te distra, de a fi îngrijit și de a avea pe cineva care te iubește mai mult decât pe sine însuși. Ca un bebeluș.”
”Unii spun că bătrânețea e un naufragiu, eu cred că e o șansă. O onoare. Nu toată lumea are acces la ea. Și apoi sunt convinsă că nu degeaba e dificilă. (…) Dacă bătrânețea ar fi plăcută, nimeni n-ar vrea să se termine. Faptul că e așa grea ne face să ne agățăm mai puțin de existență. Bătrânețea a fost inventată ca să te desprinzi de viață.
O să le comand și eu, par niște lecturi minunate!