Nu sunt o persoană matinală. Nu am fost niciodată în viața mea. Coșmarul vieții mele au fost trezirile cu noaptea în cap. În liceu, mă trezeam la 6.40 ca să ajung la timp la liceu. Am avut joburi care începeau la 8.30 și trebuia să traversez orașul să ajung acolo.
Pentru cei care fac ture de dimineață, ora 8 sau 8.30 de începere n-o fi mare scofală, dar pentru un om care nu se poate trezi dimineața, e crunt. Nu zic, mă trezesc dacă trebuie, dar urăsc fiecare secundă. Nu funcționez decent decât după ora 9.30. Și nu sunt nici băutoare de cafea.
Am jonglat cu orele de începere a jobului cât am putut până a început Eliza școala și la 7.50 trebuia să fie acolo. Cred că întârziam mereu, preferând să recuperez minutele alea după program. După ce a crescut Eliza și a devenit mai independentă, nu mă dădeai jos din pat în weekend mai devreme de 10. Apoi a venit Vlad și s-a dus boieria.
De altfel, înainte să am primul copil, toată lumea făcea mișto de mine că nu voi reuși să mă trezesc noaptea pentru copil, așa de obsedată de somn eram 😀 😀 😀
Când a venit pandemia și brusc am putut liniștită să dorm până la 8-8.30, pentru mine a fost mană cerească. Mi-a fost greu cu copiii acasă, dar faptul că aveam parte de un somn mai lung m-a pus cumva într-o rutină mai bună. Culmea e că Eliza, deși nu neapărat matinală, a fost mereu un copil care s-a trezit super ușor și de care n-a trebuit să trag niciodată. Dar în pandemie ambii copii au dormit până mai târziu, unde asta însemna 8.30, rareori 9.
Faptul că mă puteam trezi, după putință, la 8 jumate, 8.45 și la 9 să fiu prezentă la serviciu pe mine m-a ajutat enorm. Am fost și sunt alt om.
Am eliminat deodată trezirea, îmbufnarea de dimineață, alergatul după haine, dusul copilului la grădiniță, fuga la metrou, nervii și sufocarea din metrou, bucata de mers pe jos prin ploaie, zăpadă până la job, coada obișnuită de la Mega din aproape fiecare dimineață.
Nu zic, mi-a fost dor o vreme de liniștea de dimineață de la birou. Aia în care se auzea doar vâjâitul calculatoarelor, scârțâitul scaunelor, câte o șoaptă de-a colegilor, aparatul de cafea. Dar mi-a trecut repede 😀
Nu sunt o persoană sociablă de la natură, ci fac eforturi în direcția asta. Așa că faptul că n-am mai fost nevoită să socializez politicos cu nimeni (și eu chiar am colegi drăguți, să nu mă înțelegeți greșit) m-a făcut să-mi concentrez eforturile doar la muncă. Fără ieșiri la țigară, la cafea, la vendomat, la ceva dulce, la o gură de aer, la o bârfă mică. Mi-am eficientizat maxim timpul, pentru că de data asta am înlocuit țigara și bârfa cu hrănit copiii și pus-scos mașina de rufe 😀 😀 😀
La birou mă îmbolnăveam foarte des, cum venea vara și se dădea drumul la aerul condiționat, eram răcită mereu și mă durea capul. Acasă au curs apele de pe mine vara, dar măcar nu m-am mai îmbolnăvit.
Nu pot să mă laud musai că am economisit bani (ăia 70 de lei pe abonamentul la metrou nu-s chiar o avere și în primele luni am scăpat rău de tot la cumpărăturile online), dar cred că am reușit să-mi gestionez mai eficient bugetul. În plus ora aia câștigată dimineața și seara când n-am mai stat în trafic, am putut s-o dedic altor activități care să-mi suplimenteze veniturile, mai ales că au crescut și cheltuielile copiilor: am lucrat la blog sau am tradus.
Am un program de masă mai stabil, controlez ce mănânc și am renunțat la dulciuri! Pare imposibil ca tocmai eu să fi renunțat la zahăr, dar am reușit în cea mai mare măsură. Nu mai mănânc dulciuri din comerț deloc și nu mai am deloc imboldul ăla de la ora 4 sau 5 să dau o fugă la vendomat după o prăjiturică Măgura. Ani de zile am avut sertarele pline cu Măgura, erau micul meu secret rușinos 😀 😀 😀 Acum mănânc niște fructe dacă vreau musai o gustare, dar de cele mai multe ori nici nu simt nevoia.
Nu sunt o persoană șleampătă (încă mă spăl pe păr cu aceeași regularitate), dar recunosc că mă simt mai confortabil în pantaloni de yoga, tricouri și papuci de casă, decât îndesată în blugi, cămăși, fuste și dresuri (urăsc cu patimă dresurile de lycra), cu pantofi (eventual cu toc) și eventual machiată, mai ales dacă mă duceam seara la vreun eveniment. La mine știau colegii că dacă apar îmbrăcată mai dichisit, nu mă duc la interviu, ci am un eveniment de blog seara 😀 😀 😀
Acum, de când au început copiii școala, respectiv grădinița, am revenit la trezirile matinale. Pun ceasul la 7 și mă dau jos din pat la 7.15. Dar tot mă alină faptul că nu trebuie să părăsesc casa 😀 Îl trezesc și îl pregătesc pe Vlad, apoi soțul îl duce la grădiniță la 8. Eu mă așez la laptop și traduc vreo 45 de minute, de obicei până se trezește Eliza.
Apoi mâncăm micul dejun împreună, eu mă apuc de lucru și ea de teme. La 12.15 fix trebuie să pun masa, pentru că apoi ea pleacă la școală, deci alternez serviciul cu gătit ceva rapid. Uneori mănânc împreună cu ea, alteori iau prânzul mai târziu. După ce pleacă la școală, visez să mă culc la prânz, dar n-o fac niciodată. Evident, angajatorul nu mă plătește să dorm în post.
Dar senzația aia că dacă aș vrea, aș putea s-o fac, mă face să mă simt mult mai bine 😀 Pentru mine, lucratul de acasă e varianta ideală!
Cover photo by Anrita1705 from Pixabay
Am băgat ieri dimineață un somn de frumusete de la 08-09.30 lângă S. Boboc m-am trezit :))). Musai repetir azi :)))
Inainte ma mai culcam si eu uneori dupa ce plecau copiii (cand era Vlad la cresa si Eliza cl 4 si mai lucram ocazional de acasa), dar n-am mai facut-o de mult. dar tu te trezesti la 5, pentru tine deja 8-9.30 e somnul de pranz :)))
Ne-au invidiat și încă ne invidiază prietenii pentru faptul ca ne doarme copilul pana la 10-11 (asta când nu are scoala). Nici eu nu sunt matinala, dar cand trebuie ma ridic din pat îndată ce suna ceasul, chiar dacă suna la 5 dimineața, o zi da una nu, cum se întâmplă de 6 luni încoace.
Beau o cafea micuta dimineata din septembrie 2019. Imi este tare bine! Nu am devenit dependenta și chiar nu beau în zilele în care stau acasă ori când stiu ca am șanse sa atipesc jumatate de ora la pranz. Nu am experienta lucrului de acasa si nici nu o voi avea. Cred ca mi-ar plăcea sa lucrez de acasă, dar nu pe termen lung.
La noi de pe la vreo 5 ani, Eliza a inceput sa fie independenta. Chiar daca se trezea, nu deranja, dadea drumul la desene si puteai sa dormi cat vrei. Cu Vlad e alta discutie. Iar Diana o fi dormind ea tarziu dar si cand tre sa o trezesti sa plece la scoala :))) Imi aduc aminte ca ziceai ca e foarte greu de trezit.
si mie imi place sa lucrez de acasa – de fapt nu prea imi place sa ies, daca as putea sa ma teleportez la serviciu ar fi ok :)). Pe copii i-am trecut in online, scoala mea s-a inchis, ca a intrat in scenariul rosu (4 covizi), suntem cu totii acasa (mai putin sotul, ca el merge la birou) si e foarte bine, ca am scapat de drumuri :))
Da, eu am redus iesirile la maxim, iar atunci cand ies, am stari de anxietate, mi se pare ca toata lumea se baga in sufletul meu, ca pun mainile peste tot. Cred ca atunci cand vom umbla liberi din nou o sa-mi fie foarte greu.
Ca sa dorm dimineatza mai mult m-am mutat cu locuitul aproape de metrou sa am metrou direct la munca si gradinita si scoala aproape de casa+ metrou. E efort, costa, dar as face orice pt somn. Acu a intrat fata la liceu si …. incerc sa conving sotul sa ne mutam 🙂
Dar de acasa tot nu pot lucra – ma concentrez mai bine la birou, e liniste, atmosfera de munca, daca am de intrebat raspunde imediat un coleg cand ma vede la usa si cu astea nu am munca fragmentata. Acasa simt ca am inceput X chestii si nimic terminat.
Si eu am ales o ruta directa atunci cand ne-am mutat aici. Voiam sa nu mai trebuiasca niciodata sa schimb metroul, dupa ce imi mancase sufletul Piata Victoriei :)))
Mie imi place mult lucratul de acasa, mai ales in perioada asta a vietii mele. M-am intors la serviciu dupa 2 CIC-uri si asa resimt mult mai putin schimbarea. Locuiesc in Bucuresti, deci economia de timp e considerabila. Lucrez in IT, intr-o firma foarte tare si prietenoasa cu angajatii, dar nu reusesc sa ma simt 100% integrata printre colegii mei, pentru ca multi din ei sunt super tineri, gen au 22 de ani, iar eu am 33 de ani si sunt intr-o cu totul etapa de viata. Multi si din cei de varsta mea sunt necasatoriti si fara copii, iar eu am deja 2, asa ca am cu totul alte prioritati si stil de viata. Fiecare resimte maternitatea si statul acasa cu un bebelus diferit, dar pentru mine a fost o perioada de introspectie si de izolarea partiala, dupa care tanjeam. Cand lucram la birou de la 9 la 6, plecam dimineata la serviciu la 8 si ma intorceam acasa la 7, daca nu aveam cumparaturi de facut sau alte lucruri. Imi era pur si simplu dor sa stau la mine acasa. Acum vreo 10 ani eram o fiinta mult mai sociabila. Nu stiu ce s-a intamplat exact cu mine, dar prefer acum sa am o viata usor mai solitara.
Nu cred ca s-a intamplat nimic cu tine, cred ca in sfarsit ti-ai imbratisat preferintele si personalitatea. La tinerete ne mai lasam dusi de val, de ideea ca tinerii trebuie sa se distreze, sa socializeze. Abia cand ne maturizam, ne dam seama ca e perfect ok sa stai si acasa.
eu am redus iesirile dinainte de pandemie, suport tot mai greu Bucurestriul, cu aglomeratia infernala si cu mizeria.Daca vreau sa fac cumparaturi sau plimbari prefer sa merg la Giurgiu.Sau oriunde altundeva :)). In Bucuresti merg, pe cat posibil, doar la serviciu si apoi in viteza spre casa :))
Aglomeratia si pe mine ma termina, cum ies din casa, cum simt ca ma sufoc. Cred ca devin agorafoba 😀 Dar na, noi suntem aglomeratia pana la urma, asa ca depinde si de noi s-o reducem.
Am deja cred 10 ani de zile de cand lucrez de acasa. Nu este mereu usor, dar nu cred ca m-as putea intoarce la birou vreodata. Am fost destul de des invidiat de prieteni, dar pandemia care i-a trimis pe majoriatea la lucru de acasa le-a cam aratat unora ca nu este chiar idealul in viata. Cred ca experienta depinde foarte mult de la persoana la persoana.