Cărțile lunii septembrie 2020 – încă 2 pe ultima sută

Am crezut că după cele două cărți citite la începutul lunii, n-o să mai apuc să citesc nimic, dar m-am înșelat. Am reușit să mai citesc încă două cărți, un YA de la Leda și o nouă apariție Matt Haig de la Nemira.

Un an fără tine, Nina de Pass, editura Corint, imprint Corinteens

O carte emoționantă despre parcursul prin doliu al unei tinere de 17 ani care nu doar că suferă pentru pierderea celei mai bune prietene dar se consideră și vinovată pentru moartea acesteia.

Înstrăinată de grupul de prieteni și de propria familie, trimisă în străinătate de mama recăsătorită și cu doi copii mici care nu face față depresiei nou instalate a tinerei, Cara ajunge la o școală cu internat în Elveția, numită nu întâmplător Școala Speranța. Curând descoperă că mulți dintre elevii de acolo au diferite probleme emoționale, școala oferindu-le un loc sigur unde să și le poată gestiona.

Cara ajunge astfel să fie luată sub ocrotirea a doi dintre colegi, Ren (colega de cameră, ostracizată și ea din motive pe care le veți afla în carte) și Hector (cu propriile probleme de familie).

La început Cara își refuză prietenia celor doi, ca un mod de a se pedepsi pentru faptul că nu a reușit să-și păstreze prietena în viață, și consideră că nu are dreptul să se bucure de micile plăceri ale vieții (o plimbare, râsete cu prietenii, o prăjitură, un somn liniștit).

Însă curând va descoperi că e firesc să continui să trăiești chiar dacă cineva nu mai este. Că doare în continuare, dar că te poți împăca la un moment dat cu asta, mai ales după ce înveți să te ierți pe tine însăți.

Cartea are vreo două scăpări ale firului epic, la un moment dat mi s-a părut că rămân vreo două lucruri nerezolvate (sau poate am avut eu alte așteptări), dar mi-a plăcut foarte mult.

O asemăn cu ”Ultima oară când ne luăm rămas bun” de Cynthia Hand (Leda Edge) și ”Cuvinte în albastru intens” de Cath Crowley (ed Epica), ambele cărți având protagoniști adolescenți și tratând problema doliului combinat cu sentimentul de vinovăție, dar în maniere diferite.

Biblioteca de la miezul nopții, Matt Haig, editura Nemira

O lectură cu o premiză interesantă, deși dificil de urmărit din cauza multiplelor raționamente filozofice care m-au pierdut pe alocuri. Pentru pasionații și cunoscătorii de filozofie, va fi o lectură plăcută, cu siguranță.

Spuneam că are o premiză interesantă pentru că nu mi-e străină teoria existențelor multiple, conform căreia duci mai multe vieți, în universuri paralele. Iată că protagonista noastră are ocazia să experimenteze aceste vieți către care ar fi dus-o alegeri diferite făcute în etape anterioare ale vieții.

Ați avut vreodată impresia că dacă ați fi ales altfel în viață, dacă ați fi urmat altă facultate, ați fi acceptat o invitație la cafea, v-ați fi urmat o pasiune sau o înclinație, ați fi luat-o la stânga în loc de la dreapta într-o dimineață oarecare, viața voastră prezentă ar fi fost cu totul alta?

Protagonista duce o viață searbădă, dureroasă, în care are impresia că acțiunile ei sunt complet inutile pentru societate. Poate dacă ar fi continuat cu înotul, sau s-ar fi măritat cu iubitul ei, sau ar fi cântat în continuare într-o formație, dacă ar fi făcut acel master sau ar fi acceptat acel job, nu ar mai fi dus această viață plină de regrete. Cu ajutorul Bibliotecii de la Miezul Nopții, Nora face acest exercițiu, de a fi un transgresor prin propriile vieți alternative. Rămâne de văzut pe care dintre acelea o va considera suficient de perfectă pentru a rămâne în ea.

De asemenea, autorul mai abordeaza o temă interesantă, cea a traumei transgeneraționale: ”Mama ei îi predase ștafeta invizibilă a eșecului, a cărui prezență Nora o simțise vreme îndelungată. Poate că de aceea renunțase la atâtea. Poate că îi era scris în ADN că trebuie să dea greș.”

”Viața are tipare… Ritmuri. E atât de simplu ca, în timp ce ești blocat într-o singură viață, să-ți imaginezi că tristețea, tragedia, eșecul sau teama sunt rezultatul acelei existențe aparte. Că ea reprezintă un derivat al faptului că trăiești într-un anume fel, în loc să trăiești pur și simplu. Adică lucrurile ar fi mult mai ușoare dacă am înțelege că nu există un mod anume de a trăi, care să ne imunizeze împotriva tristeții. Și că tristețea e o parte intrinsecă din mecanismul numit fericire. Nu poți să o ai pe una fără cealaltă. Desigur, ele vin în cantități și în intensități diferite. Însă nu existănicio viață în care să te afli într-o stare de fericire permanentă. Și simplul fapt de a-ți imagina asta îți sădește și mai multă nefericire în viața în care te afli acum.”

”Și cu toate astea, poate că așa erau toate viețile. Poate că în cele din urmă, așa sunt chiar și viețile perfecte și aparent intense. O profundă dezamăgire, monotonie, durere și rivalitate, punctate ici și colo de miracole și de o frumusețe fulgerătoare. Poate că doar asta conta. Să fii lumea însăși, să fii martor la manifestarea ei.”