Nu vă mai aduc aminte că sunt fana colecției Blue Moon de la editura Litera, că ar fi redundant deja 😀 Cred că e singura colecție dintre toate colecțiile de cărți ale editurilor din România din cadrul căreia am citit mai mult de 70% dintre cărți. Asta cred că spune destul de multe despre cât de mult îmi plac alegerile editorilor pentru această colecție.
Dacă și vouă vă plac cărțile din colecția Blue Moon și ficțiunea istorică, vă prezint azi o carte care sigur o să urce vertiginos în lista voastră de dorințe: Zbor în trecut de Kate Quinn.
Cartea a apărut la chioșcurile de ziare pe 6 octombrie, o găsiți acolo, sau în librăriile online.
Sinopsis
Îndrăzneață și neînfricată, Nina Markova a visat întotdeauna să zboare. Când naziștii atacă Uniunea Sovietică, ea riscă totul pentru a se alătura legendarelor Vrăjitoare ale Nopții, un regiment exclusiv feminin care face raiduri nocturne și distruge orașele nemțești. Blocată în spatele liniilor inamice, Nina este urmărită de o ucigașă nazistă cunoscută sub numele de Prădătoarea și numai vitejia și viclenia reușesc să o mențină în viață.
Transformat de ororile la care a asistat în al Doilea Război Mondial, de la plaja Omaha până la procesele de la Nürnberg, corespondentul de război britanic Ian Graham a devenit vânător de naziști. Cea mai dorită țintă, însă, Prădătoarea, îi scapă mereu printre degete. Așa că își unește forțele cu singura martoră care i-a scăpat asasinei: Nina cea arogantă și obraznică.
Crescând în Bostonul postbelic, Jordan McBride, în vârstă de șaptesprezece ani, este hotărâtă să devină fotograf. Când tatăl ei, văduv de mult, vine în mod neașteptat acasă cu o nouă logodnică, Jordan este încântată. Dar văduva sosită din Germania are un aer ciudat, iar Jordan, sigură că familia ei este în pericol, începe să scormonească trecutul noii sale mame vitrege, descoperind fapte incredibile…
Fragment din Zbor în trecut, Kate Quinn, traducere: Gabriela Chircoiaș
Capitolul 1
Jordan
Aprilie 1946
Lacul Selkie, la distanță de trei ore de mers de vestul Bostonului
– Cine e femeia asta, tată?
Jordan McBride pusese întrebarea la momentul oportun: tatăl ei a tresărit, luat pe nepusă masă, în timp ce‑și arunca undița, care, în loc să ajungă în lac, a aterizat pe creanga arțarului sub care stăteau. Aparatul foto al lui Jordan a declanșat și i‑a surprins mutra amuzant de dezamăgită. Ea a râs, în timp ce tatăl ei a spus câteva cuvinte, înainte să‑i ceară să le uite.
– Da, cum să nu!
Evident că îl mai auzise înjurând și înainte. Nu aveai cum să nu le auzi pe toate, când erai singura fiică a unui tată rămas văduv, care te lua la pescuit în weekendurile frumoase de primăvară, în locul fiului pe care nu‑l avusese. Tatăl lui Jordan s‑a ridicat de la capătul micului ponton pe care stăteau și a tras undița prinsă de creangă. Jordan a mai ridicat o dată Leica, vrând să mai tragă un cadru cu silueta lui întunecată, încadrată pe un fundal unduitor de arbori și apă. Urma să se joace mai târziu cu fotografia în laborator, ca să vadă dacă putea obține un efect neclar asupra frunzelor, încât să pară că se mișcau și în fotografie.
– Haide, tată, a insistat ea, povestește‑mi despre femeia misterioasă!
El și‑a potrivit pe cap șapca decolorată, cu emblema Red Sox.
– Ce femeie misterioasă?
– Cea despre care mi‑a spus angajatul tău că ai scos‑o la cină în toate serile alea în care ziceai că lucrezi până târziu.
Jordan și‑a ținut respirația, în expectativă. Nu‑și aducea aminte când fusese tatăl ei ultima oară la o întâlnire cu o femeie. În rarele ocazii în care el și Jordan se duceau la biserică, doamnele nu conteneau să‑și fluture, după slujbă, mâinile înmănușate pe dinaintea lui. Însă, spre dezamăgirea lui Jordan, pe el nu părea să‑l intereseze nici una.
– Nimic deosebit, pe bune…
El s‑a codit, a chicotit, dar Jordan nu s‑a lăsat păcălită nici o clipă. Ea și tatăl ei semănau foarte mult. Făcuse destule fotografii ca să știe asta: aveau nasul drept, sprâncene nearcuite, păr blond‑închis, tuns scurt – sub șapca tatălui ei, revărsat – sub cea a lui Jordan, care și‑l ținea strâns neglijent într‑o coadă de cal. Erau chiar și de aceeași statură, acum că ea avea aproape optsprezece ani: medie pentru el și înaltă pentru o fată. Dar, dincolo de asemănarea fizică, Jordan își cunoștea bine tatăl. De când ea avea șapte ani și‑i murise mama, fuseseră doar ei doi, așa că Jordan știa când Dan McBride încerca să‑și facă curaj ca să‑i spună ceva important.
– Tată! a intervenit ea, fermă. Varsă tot!
– E văduvă, a răspuns el în cele din urmă, roșu de emoție, spre încântarea lui Jordan. Doamna Weber a venit prima oară la magazin acum trei luni, completă el, care, îmbrăcat la costum din trei piese și foarte versat, stătea în timpul săptămânii la tejgheaua magazinului de antichități McBride, aflat pe strada Newbury. Tocmai sosise în Boston și voia să‑și vândă bijuteriile, fiindcă nu mai avea bani. Câteva lanțuri și pandantive de aur, nimic deosebit, dar avea un șirag de perle gri, foarte frumoase. S‑a abținut până în momentul acela, dar a început să plângă atunci când a trebuit să se despartă de perle.
– Dă‑mi voie să ghicesc. I le‑ai dat înapoi, foarte galant, după care ai ajustat prețul pentru celelalte articole astfel încât să poată pleca din magazinul tău cu aceeași sumă pe care ar fi obținut‑o dacă vindea și perlele.
Tatăl ei a înfășurat firul undiței.
– A plecat și cu o invitație la cină.
– Ia te uită, ce Casanova! Continuă!
– E austriacă, dar a studiat engleza la școală, așa că o vorbește aproape perfect. Soțul ei a murit în ’43, pe front.
– De care parte?
– Chestia asta nu ar trebui să mai conteze, Jordan! Războiul s‑a terminat, a spus el, potrivind o nouă momeală în undiță. A obținut documentele pentru a veni la Boston, dar e o perioadă dificilă. Are o fetiță.
– Serios?
– O cheamă Ruth. Are patru ani și nu prea scoate o vorbă. E o dulce, a adăugat el, în timp ce i‑a dat ușor peste șapcă lui Jordan. O să‑ți placă de ea.
– Deci e deja serioasă treaba, a comentat Jordan, tresărind, căci tatăl ei nu ar fi cunoscut copilul acelei femei dacă nu era ceva serios între ei, dar cât de serios, la urma urmei?
– Doamna Weber e o femeie de treabă, a spus el, azvârlindu‑și undița. Vreau să vină la cină, la noi, săptămâna viitoare, cu tot cu Ruth. Să fim toți patru laolaltă.
El i‑a aruncat o privire circumspectă, de parcă se aștepta să i se scoale fiică‑sii părul în cap. Și, într‑un fel, asta s‑a și întâmplat, a recunoscut Jordan. După ce fuseseră timp de zece ani doar ei doi, într‑o relație „amicală“ pe care prea puține fete o aveau cu tații lor… Numai că, dincolo de fiorul de posesivitate pe care‑l simțise din reflex, era ușurată. Omul avea nevoie de o femeie în viața lui, iar Jordan știa asta de mulți ani. Cineva cu care să vorbească, cineva care să‑l certe dacă nu‑și mânca spanacul, cineva pe care să se bazeze.
Poate că, dacă are pe cineva în viața lui, nu o să se mai încăpățâneze să nu te lase să pleci la facultate, i‑a șoptit un gând pe care Jordan l‑a respins. Era momentul să se bucure pentru taică‑său, nu să spere că lucrurile aveau să se schimbe în favoarea ei. Și apoi, chiar se bucura pentru el. De ani și ani îi făcea fotografii și, oricât de larg îi era zâmbetul în fața obiectivului, ridurile pe care le avea atunci când apărea ca o stafie în revelator sugerau cât de singur era.
– Abia aștept s‑o cunosc, a spus Jordan cu sinceritate.
– Vine miercurea viitoare, cu Ruth, la ora șase, i‑a spus el, cu o față inocentă. Invită‑l pe Garrett, dacă vrei. Și el face parte din familie. Sau ar putea să facă…
– Mai subtil de‑atât nu puteai fi, tată!
– E băiat bun. Iar părinții lui te adoră.
– Deocamdată îl interesează facultatea. S‑ar putea să nu aibă timp pentru prietene de liceu. Deși ai putea să mă trimiți cu el la Universitatea Boston, a început Jordan. Cursurile lor de fotografie…
– Ai vrea tu, don’șoară! i‑a replicat tatăl ei, uitându‑se spre lac. Peștele nu mușcă.
Și nici el nu mușca momeala, asta era clar.
Taro, cățeaua labrador neagră al lui Jordan, a ridicat botul din locul în care stătea întinsă la soare, pe ponton, în timp ce Jordan și tatăl ei se întorceau spre mal. Jordan le‑a fotografiat siluetele care mergeau una lângă alta pe docul de lemn deformat de apă, întrebându‑se cum ar fi arătat patru siluete una lângă alta. Te rog, te rog, vreau să te plac, și‑a dorit Jordan, cu gândul la necunoscuta doamnă Weber.