Niciodată nu mi-am dat seama cât de singur te simți ca părinte până nu m-am confruntat cu un subiect legat de creșterea preadolescenților pe care n-am putut să-l împărtășesc în detaliu cu nimeni. Pentru că ar fi fost o încălcare a încrederii pe care mi-a acordat-o Eliza și pentru că chiar nu erau subiecte pe care să le pot dezbate cu alți părinți. Sau în social media.
Să fii părinte de pre- și adolescent e o treabă singuratică. Dacă atunci când copiii erau mici puteai să discuți despre problemele lor cu prietenele tale sau cu mamele de la locul de joacă, problemele adolescenților sunt uneori atât de dificile și chiar tabu, că nu le poți împărtăși chiar oricui.
Și atunci stai și te întrebi: oare doar eu trec prin asta? oare numai copilul meu face așa? unde greșesc eu ca părinte?
În România, abia acum începe să se dezvolte nișa de publicații dedicate părinților de adolescenți. Timid, au început să apară conferințe și dezbateri pentru părinții de adolescenți, podcasturi, articole pe bloguri cu sfaturi de la specialiști.
Ce lipsește, însă, e opinia și experiența personală. Însă cum să faci asta fără să încalci intimitatea copilului tău? Eu am deschis blogul când Eliza încă nu era născută și, ca mine, multe alte bloggerițe. Destul de multe colege cu copiii de aceeași vârstă sau mai mari fie nu mai scriu deloc, fie au luat-o în altă direcție.
Nu ai cum să scrii despre copilul tău mare pe blog. Pentru că te citește chiar el, colegii sau profesorii lui. Și nu mereu iese bine. Eliza a fost necăjită la școală că nu sunt normală pentru că scriu despre menstruație pe blog sau pentru că fosta ei dirigintă a imprimat un articol de-al meu și l-a distribuit în clasă (fără link), dar pe care copiii l-au recunoscut. Unii dintre ei mă citeau.
Zilele trecute s-a întâmplat ceva destul de serios într-un grup de whatsapp al Elizei. Am discutat foarte mult cu ea despre asta și am abordat niște subiecte pe care nu le detaliasem așa de tare anterior. Chiar mi-a spus: ”nu știu cum poți fi așa relaxată discutând cu mine despre asta.” Nu eram relaxată, dar e așa important să discuți cu copilul tău despre toate încât chiar aș discuta cu ea despre orice mi-ar cere.
Cred, sincer, că dacă v-aș fi povestit lucrurile respective, v-ar fi ajutat și pe voi să inițiați o discuție cu copiii voștri sau să fiți mai atenți la ce se discută și se distribuie pe grupurile de Whatsapp. Însă nu aveam cum să fac asta, fără să încalc atât intimitatea ei, cât și pe a celorlalți copii implicați.
Cu cine să discut și eu, cui să-i cer sfatul? Cu cine să vorbesc să știu dacă sunt singura în situația asta sau și alte mame au pățit la fel? Oare și alți copii fac la fel? N-am de unde să aflu. Nici alte mame nu vorbesc cu mine despre asta.
Ca părinte de adolescent, cu cine discuți despre chestiile nasoale pe care le face adolescentul tău, de exemplu? Poți să te duci la prietene, la mamele din parc sau pe social media să povestești că adolescentul tău te minte, chiulește, îți fură bani din portofel, și-a început viața sexuală sau s-a purtat urât cu alte persoane? (ca să dau doar câteva exemple generale)
Te poți ”lăuda” pe social media că fiica ta a fost pozată la vestiar și poza distribuită pe rețelele de socializare sau că fiul tău a băut prea mult la o petrecere și s-a bătut și cineva a ajuns la spital? (situații ipotetice)
Nu doar că lucrurile astea sunt foarte personale, dar cu siguranță nu vrei să fii judecat ca părinte. Căci cine e mereu de vină dacă adolescentul greșește cu ceva? Părintele. Și cu siguranță nu vrei să se creadă despre tine că nu ești un părinte bun.
Să crești un preadolescent e o treabă singuratică. Atunci când Eliza era mică, mă întâlneam cu alte mame, făceam întâlniri de joacă, sondam terenul pentru prietenii. Puneam copiii laolaltă și vedeam dacă se înțeleg, în timp ce noi stăteam de vorbă. Acum nu prea îi mai poți pune împreună: sunt personalități diferite, diferențele de vârstă chiar minore se accentuează, maxim stau pe aceeași canapea și butonează fiecare telefonul individual.
Am fost zilele trecute la Brașov și Eliza s-a văzut acolo cu fiica unei prietene. Am avut emoții, sinceră să fiu. E diferență de un an între ele (Eliza e mai mică) și nu știam dacă, văzându-se atât de rar (gen o dată – maxim de două ori pe an), mai au despre ce discuta. Până la urmă temerile mele s-au dovedit nefondate, dar diferențele astea se vor adânci. Probabil că într-un an-doi, n-o voi mai putea vizita pe prietena mea cu tot cu copii.
Și întâlnirile dintre mame au devenit mai rare. Nu pentru că nu ne putem lăsa copiii mari singuri, ci pentru că alergăm între școală și probleme ei, cursuri extrașcolare, antrenamente, meditații, griji pentru examene și alte cele, că abia mai avem timp (iar dacă mai ai și un copil mai mic pe lângă, sunt la dublu toate).
Tribul, satul, care pe vremuri ne ajuta să creștem un copil, dispare. E înlocuit, în schimb, de un grup-două de Whatsapp intitulate ”Prietene” sau ”Familie”, de poze și vești împărtășite când și când, evident doar aspectele pozitive, și iluzia că nu suntem, totuși, chiar așa de singuri pe măsură ce copilul nostru crește.
…cand mi-am cunoscut nepotii (prin alianta) aveau fetele 9 si 7 ani iar baiatul 4 sau 5. Instant connection, ma puneam in mintea lor si ne jucam minunat, ei erau incantati…easy peasy. Dar iata au trecut 7, aproape 8 ani …fetele sunt acuma adolescente, baiatul preadolescent. Ultima oara cand i-am vazut asta vara efectiv nu am zis decat ” salut/salut” si mai departe, silence. Au stat pe netflix si telefon. Habar nu am ce sa vorbesc cu adolescenti, cand am fost eu adolescenta acu 20 ani era total diferit, nu exista social media, abia daca auzisem de internet, la tv aveam 5 canale….Am simtit asa o deconectare masiva.
Stiu ce zici, ultima oara cand m-am intalnit cu adolescenta de vizavi am purtat o conversatie atat de stupida ca mi-e rusine si acum. Cred ca a zis ca sunt tacanita rau :))
Nu e prima data cand constat ca tu scrii asa frumos si sintetizat exact ce gandesc si simt si eu. A. are 16 ani si ceva si simt la fel de foarte multa vreme. Nu m-ar lasa sa scriu despre ea, nu ma lasa sa pun vreo poza cu ea. Ii cer acordul sa trimit vreo poza chiar si daca vreau sa o trimit pe micile grupuri de wtsp cu oameni de incredere, din familie. M-am inscris la un curs pentru parinti de adolescenti. La primul curs a stat langa mine de frica si emotie sa nu dau ceva din casa. Iti scriu acest comentariu aici pe blog si nu de pe fb din acelasi motiv, sa nu creada ca scriu despre ea:). Si sunt multe si dificil de dus singure, dar, daca am supravietuit pana la 16 si jumatate, zic ca voi putea supravietui inca vreo 2 ani, cand am inteles ( si sper) ca hormonii se mai linistesc… Rabdare si putere!
Eu am tot citit ca adolescenta tine pana la 24 de ani si abia atunci se maturizeaza creierul 😀 Dar macar dupa ce intra la facultate, poti sa zici ca incepe sa devina responsabila de propria ei viata si te poti implica mai putin.
Vai, mancam o maslina in timp ce citeam comentariul si m-am inecat. Eu totusi sper ca furtuna hormonala se mai potoleste dupa 18. Trebuie sa sper 🙂
Buna Laura,
Din punctul meu de vedere, confidentialitatea (pe baza increderii pe care ti-a acordat-o adolescentul) functioneaza pana la punctul in care situatia respectiva il pune in pericol… iar in astfel de cazuri, chiar este recomandat suportul cuiva neimplicat emotional in poveste. De exemplu, consilierea psihologica ofera un spatiu in care adolescentul poate dezvalui cu incredere tot ceea ce i se intampla (parintii nu participa la discutii, sunt informati doar in caz de pericol), cred ca este o varianta care ajuta in multe situatii, si nu neaparat doar in cele grave.
Pentru lucruri de zi cu zi, care deocamdata (la 14 ani, cu pandemia pe cap) sunt din categoria “nice & easy”, ne sfatuim intre noi sau, daca e ceva mai dificil, apelam la nasii nostri. De cele mai multe ori, nu s-a pus problema confidentialitatii, ba dimpotriva, si pe el il ajuta sa dezbatem in cerc restrans in familie, sa vada mai multe puncte de vedere inainte de a-si calibra raspunsul. Insa il intrebam inainte, de fiecare data, sau ii lasam lui ocazia sa initieze discutia cu ceillati mebri ai familiei, daca doreste. Probabil va fi mai dificil pe masura ce situatiile vor deveni mai complexe.
In ceea ce priveste discutiile din social media, eu fac parte dintr-un grup inchis de parinti de adolescenti. In general, se discuta la nivel de principii si idei/ recomandari, fara a se detalia experientele personale, de ex recomandari de carti despre sexualitate, despre alegerea anutrajului, sporturi practicate, etc. Este o alta dimensiune fata de cea personala.
Nu stiu cum as imbina, in cazul tau, postarile pe blog vs. partea personala a povestii, este, cu siguranta, o idee mai dificil.
Cred ca e nevoie sa ne punem problema daca e bine sa discutam despre copiii nostri indiferent de varsta lor. In adolescenta ei pot pune piciorul in prag si pot spune “NU”, dar cred ca si pana atunci e mai bine sa ne abtinem si sa le pastram intimitatea.
Mi-ar fi greu sa am un blog si sa incerc sa discut probleme ale copiilor si adolescentilor, chiar daca mi-ar fi de folos sa aflu si parerea altor parinti. Pentru ca in mod automat colegii si prietenii copilului ar asocia intamplarile si faptele de pe blog cu copilul nostru si nu cred ca lui i-ar fi comod sa se simta expus intr-o mai mica sau mare masura (dupa cum ai dat exemplul cu Eliza si articolele despre menstruatie).
Apoi, daca la articolele respective ar aparea diverse sfaturi sau judecati, cum se intampla adesea, copilul s-ar putea simti judecat in mod public.
Mie nu mi-ar placea deloc sa vorbeasca altii despre mine si mai ales sa vorbeasca una din cele mai apropiate persoane de mine, cea care ma cunoaste extremd e bine.
Din punctul meu de vedere, in spatii publice virtuale e bine sa vorbim despre copii si adolescenti la modul general, sa fim complet anonimi cand facem asta si s-o facem numai atunci cand cautam o solutie sau niste raspunsuri.
Chiar si cu alte prietene si rude e bine sa pastram discretia in marea parte a timpului, sa nu spunem ce face, ce zice copilul nostru, cum se comporta, cat doarme, ce mananca etc.
Pentru ca nu toti au disponibilitatea reala de a asculta, nu pe toti ii doare cu adevarat cand povestesti ceva mai deosebit. Si “aurul nu se arunca in noroi”.
Pe Internet am observat ca oamenii au tendinta de a sari cu sfaturi, de a da lectii si doar foarte putini citesc cu atentie si “asculta”. Marea majoritate citesc rapid si abia asteapta sa-si expuna parerea proprie.
(lucru pe care-l fac si eu acum …)
Daca sunt probleme pe care nu stiu sa le rezolv ma consult cu cea mai apropiata persoana de sufletul meu, cea in care am cea mai mare incredere si cu care stiu ca pot vorbi.
Dar e posibil ca o astfel de persoana sa nu existe oricand.
Nu suntem singuri in educatia copiilor, mai este cineva. Este Dumnezeu. Dumnezeu e mereu actual si prezent.
Las cuvintele Cuviosului Porfirie Kafsokalivitul, un sfant contemporan, care spunea asa:
“Ascultă-mă: să te rogi şi abia apoi să vorbeşti.
Aşa să faci copiilor tăi.
Dacă le dai necontenit sfaturi, o să devii plictisitoare, şi când vor creşte, vor simţi un fel de apăsare.
Să preferi, deci, rugăciunea. Să le vorbeşti prin rugăciune. Să le spui pe toate lui Dumnezeu, iar Dumnezeu le va pune înlăuntrul lor. Adică, nu trebuie să-i sfătuieşti pe copiii tăi aşa, cu glas tare, pe care să-l audă cu urechile lor. Poţi s-o faci şi pe asta, dar înainte de toate trebuie să-I vorbeşti despre copiii tăi lui Dumnezeu.
Acesta este lucrul desăvârşit. Mama să-I vorbească lui Dumnezeu, iar Dumnezeu să-i vorbească copilului.
Dacă nu se face aşa, atunci spui, spui, spui… totul „în ureche”; la sfârşit devine un soi de asuprire. Şi, când copilul creşte, începe să se împotrivească, adică să se răzbune, într-un fel, pe mama şi pe tata, care l-au asuprit.”
Eu cred ca e bine, cred ca experienta altor parinti ne ajuta sa ne raportam la propria noastra experienta. Si in fond si specialistii au copii si tot vorbesc despre asta. Dar ai dreptate ca oamenii judeca, tocmai de asta, de la un punct incolo nimeni nu-si mai impartaseste adevaratele trairi, nici in realitate, nici in social media.
Da. Eu le mai discut cu prietenele, dar 1 on 1 la telefon. Si cand aude (f rar) se plange ca “barfesc”.
De multe ori aud in replica ca am rasfatat-o sau nu i-am dat destule responsabilitati, sau no comment, dar sunt si momente in care aud istorii asemanatoare si eventual un sfat care s-a dovedit util, sau un alt unghi din care sa vezi situatia. Pt mine istoriile asemanatoate imi dau incredere in mine ca si alte mame trec prin asta, deci nu e ceva ce “am facut eu gresit” ;).
avem fete cam de o seama.
Mie personal perioada mi se pare f. faina ( inca in preadolescentza: nu a inceput furtunile hormonale dar are din plin tupeul si datul ochilor peste cap si individualitatea si raspunsul la replici specific lor, si multe extrem de mature), mi se pare mai usor ca in copilaria mica pentru ca ii cer parerea, isi expune direct si onest acord/dezacord, ii dau sarcini de casa (si deseori si le face, cand vrea, fara sa ii repet), participa cu mine la voluntariat cand are chef, sambetele dim. nu o mai iau la piatza devreme ca daca se trezeste poate sta si o ora singura si e super ok ca sta si citeste, nu tre sa ii impun activitati sau sa repet ca are teme ca se apuca singura sau ne informeaza ca iese o ora si apoi le face, adora sa citeasca si fara sa o intrebam de sanatate si deseori o gasim sambata la pranz ca a terminat cartea de citit si ca vrea alta din colectie- ba au inceput certurile ca e 23:00 seara si nu lasa cartea din mana, e f.directa si sincera – deh- curajul adolescentei, isi pune si mancare singura etc.
Cand scriu pe blog despre ea, ii cer parerea. De ex mi-a interzis sa spun ceva la tel. la prietenele mele despre ea, sau pe blog. Dar uite ca la altii pe blog pot 😀 😀 ssst. Si mai mare noroc e ca are prietene faine, fix in bloc aici, si au iesit si jucat afara toata carantina asta.
Personal aici in mediul nostru e la moda accesul limitat la telefoane si la net si asta ma ajuta si imi simplifica deciziile ca nu am impus nimic ci adaptat de la ceilalti: fie sunt familii unde deloc acces la ecrane in timpul saptamanii – inclusiv adultii, fie doar juma de ora fiecare, dar nu e regula. Ma mai ajuta ca are prietene faine si activitatile (putine) sunt simple si locale si fara batai de cap (scouts si curs de pian le-am ales in apropierea casei) si fara meditatii. Da, a luat un 5 la testul din saptamana dinaintea vacantei – dupa ce avuse 10 10 – asa ca am decis ca in vacantza vom repeta impreuna si inteles singura si revazut singura (de fapt nota aia a fost ca i-a prins proful cu test cand erau cu gandul la vacantza….dar nota e nota).
Ce e greu e ca nu pot sa adaug noi obisnuinte. Ce a fost pana acum cu asta ramane toata adolescentza. Nu am insistat de mai mica sa stranga farfuriile dupa toata familia ci numai a ei, asa face acum si nu cred ca mai obisnuim un adolescent cu astea. Nu am explicat pana acum sa isi sorteze rufele murdare si nici nu are chef de ele prea curand 🙂 . Nu am invatat-o anumite detalii despre buget si bani si pana simte ea nevoia nici nu o sa mai accepte. Nu am implicat-o in bucatarie decat la facut prajituri – si ii ies bine, dar zero interes sa faca o ciorba sau sa calce ceva 🙂 🙂 – ei lasa ca invatza fetele din astea cand se muta singure. Ce e relevant acum e sa invete sa fie sincere cu ele, sa se increada in corp, sa se iubeasca si sa aprecieze asa cum sunt, sa isi formeze prieteni faini si sa incerce cat mai multe hobby-uri, sa accepte un refuz si sa se obisnuiasca si cu esecuri si reincercari pt ca viata e un cumul de interviuri ratate, de trenuri si prietenii pierdute, si o luam ca atare si mergem mai departe.
A mea nu prea a iesit afara cu prietenele in carantina, recunosc ca nu i-am dat voie prea mult. O singura data s-a rugat de mine sa o las sa iasa de 1 iunie cu colegii de clasa si s-a lasat cu o bataie intre doi baieti si am zis ca lasa, se poate lipsi de gasca. Si la sf semestrului trecut, acum in ianuarie, voiau sa ias la pizza si iar nu i-am dat voie, chiar nu era cazul sa stea nas in nas pe undeva, e prea devreme pentru adunari de acest gen. Nu stiu daca am facut bine sau rau, e clar ca e afectata de lipsa de socializare. Legat de rufe, eu am invatat-o sa le spele, dar tot degeaba, am si scris despre asta https://www.laurafrunza.com/2019/08/27/cum-invatam-copiii-sa-spele-rufe/ :)) Pe o ureche i-a intrat si pe alta i-a iesit. Cu banii are multe experiente, inclusiv a strans sa-si cumpere ceva ff scump vanzandu-si chestii pe olx, a invatat sa renunte la unele chestii sa cumpere altele. Si apoi s-a dus azi pana la magazin si a dat aiurea 20 de lei pe un obiect pe care il avea deja, doar pt ca era de alta culoare :))))) Unele lucruri trebuie sa le repeti de multe ori, ca altfel nu le intra acolo in ADN :)))) Si e bine sa incepi mai devreme, mai ales cu educatia financiara, ca dupa aia ajunge ca mine, scapata de acasa si cu 3 carduri de credit si o gramada de porcarii acumulate. Tarziu am invatat cum stat treaba cu gestionarea banilor, mai ales atunci cand nu-i ai 😀
aici scolile nu s-au inchis asa ca fiica mea s-a vazut cu vreo 2 colege si cu vecina de bloc si dupa ore. Am respectat regulile stricte (un singur vizitator pe luna, de cateva luni…. si asta a fost prietena fetei). Afara, in jurul blocului consider ca e nimic riscant si am fost ok cu asta.
Cat despre cheltuit aiurea, consider ca acum trebuie lasati copiii sa isi cheltuie aiurea si sa invete din experiente si consecinte. Eventual sa o pui sa tina amandoua obiectele unu langa altul, sa le vada des 😀 si sa inteleaga singura ca da, a luat duplicat.
Chiar, mi-ar placea lumea sa scrie mai des despre gafe si rateuri, nu doar despre reusite…. prea ascundem sub pres fiecare greseala si vedem doar ca celalalt are aia si aia, nimeni nu vede cate joburi a schimbat, cate nopti a extra lucrat, de cate ori seful i-a intors proiectul, lumea zice ca “vai, am locuintza mea ” dar nimeni nu m-a intrebat de cate ori am uitat sa platesc rata la timp si la ce am renuntzat sa rezolv asta etc.