Atunci când eram noi mici, Legendele Olimpului era un soi de lectură obligatorie și nu neapărat pentru că era pe lista de pe ultima pagină din manualul de română, ci pentru că ne plăceau. La fel cum ne plăceau și Poveștile Nemuritoare sau poveștile din O mie și una de nopți, sau basmele culte ale lui Vladimir Colin.
Erau fascinante și universul complex din aceste cărți ni se părea minunat. Nu știu copiii voștri, dar Eliza nu a fost atrasă deloc de mitologie. Ne-am trezit la un moment dat că vorbeam despre nu mai știu ce figură mitologică și ea habar nu avea cine e. Acum ce să zic, are doar 12 ani și e timp berechet pentru a descoperi frumusețea mitologiei grecești, nu-i musai să le citească acum.
Dar au apărut câteva cărți atât de frumoase pe tema asta, încât n-ai cum să nu le pui copilului în brațe și să te aștepți să îi și placă. Serios acum, cui nu i-ar plăcea să citească mitologia povestită chiar de cei implicați în ea sau redată sub forma unor benzi desenate?
O să vă prezint azi o carte recomandată pentru 8+: Frumusețea Medusei și alte chipuri mitologice de autoarea italiană Sabina Colloredo, publicată anul trecut la editura Paralela 45.
Titlul original este La Belleza din Medusa e gli altri volti del mito, care înseamnă Frumusețea Medusei și alte fațete ale mitologiei (unde volti=chipuri e cu sensul de alte puncte de vedere, alte sensuri), de fapt, nu alte chipuri mitologice, titlu care redă mult mai bine conceptul cărții.
Eu aș recomanda-o un pic mai sus, în adolescență, la o vârstă la care puteți discuta cu copiii despre neajunsurile, violențele inutile (mai ales la adresa femeilor) și a punctelor de vedere flagrant masculine asupra legendelor grecești.
La vârsta la care sunt capabili să vadă, dincolo de legende, adevăratele povești despre abuzul asupra copiilor, despre femeia = proprietatea celui care a creat-o sau cumpărat-o, despre învinovățirea victimelor și cultura violului, despre a te naște diferit și a suporta consecințele ca un blestem și despre bullyingul care naște victime și monștri.
Le spunem mereu copiilor noștri să se pună și în papucii celuilalt, să aibă empatie. Le spunem ”fii bun, celălalt duce o bătălie despre care tu nu știi nimic.” Dar câte știm noi, de fapt, despre luptele interioare ale celor învinși, ale celor descriși drept monștri, personaje negative mereu în contradicție cu cei buni?
Cartea Sabinei Colloredo încearcă un astfel de exercițiu. Întâmplările cunoscute din mitologia greacă sunt redate prin ochii a șase personaje insuficient conturate în mitologia clasică și despre care ni s-a transmis doar că au făcut rău prin acțiunile lor:
- Medusa este femeia cu șerpi în loc de păr, cea despre care se spunea că putea împietri pe cineva doar cu privirea. A fost ucisă de Perseu cu ajutorul Atenei și al lui Hermes, iar Atena și-a pus pe scut capul ei, care și-a păstrat abilitățile de împietrire chiar și după ce a fost îndepărtat de trup.
- Minotaurul este o ființă mitologică cu corp de om și cap de taur și care se hrănește cu oameni. A fost ucis de către Tezeu în Labirintul construit de Dedal și Icar.
- Pandora este prima femeie umană din mitologia grecească (un fel de Eva în mitologia creștină). A fost creată de Hefaistos la îndemnul lui Zeus și este cea care a deschis cutia Pandorei, eliberând toate relele în lume.
- Polifem este un ciclop care atrage camarazii lui Ulise într-o peșteră și devorează câțiva dintre ei. Este orbit de Ulise cu ajutorul unui șiretlic.
- Persefona, zeița care a fost ademenită în Infern și care a declanșat schimbarea vremii și apariția anotimpurilor pe pământ.
- Faeton este fiul lui Helios, zeul soarelui. El ia carul tatălui său și îl conduce deasupra pământului, provocând îngheț, secetă, incendii de vegetație. Este omorât de Zeus pentru a preveni și alte dezastre naturale.
Despre Medusa și adevărata ei poveste am mai citit atunci când o statuie creată de Luciano Garbati, un pictor argentinian, a ajuns virală pe social media în 2018: statuia o înfățișează pe Medusa cu capul tăiat al lui Perseus în mână și cu o expresie de profundă tristețe pe față. Atunci am citit mai multe despre legenda Medusei și am realizat cât de greșit a fost transmis mitul Medusei peste ani.
Vă rezum câte ceva despre asta, dar nu e o istorie de împărtășit cu copiii, nu cu cei mai mici, în orice caz: Medusa este inițial o muritoare care a fost violată de către Poseidon în templul Atenei. Ca urmare, Atena o blesteamă (tot pe ea, victima, da?) și o transformă într-o gorgonă. În cele din urmă este ucisă de Perseu, la îndemnul regelui Polidect (versiunea poetului Ovidiu din Metamorfoze). Recomand pentru aprofundare acest articol.
În cartea de față, interacțiunea dintre Poseidon și Medusa nu vine sub forma unei agresiuni, ci a unei seducții (este, totuși, o carte pentru copii de peste 8 ani). Dar este ceva ce poate fi cu ușurință recunoscut chiar și în societatea de azi: fetița abuzată și abandonată de familie (de mama devotată unui soț bețiv) care își pune speranțele într-un bărbat mai în vârstă, un mincinos care profită de ea și îi întoarce spatele când dă de greu.
Și pedeapsa pe care o suportă doar ea, ”pentru că este femeie”, nu și zeul profitor, care își ia tălpășița. O redare mai fidelă a societății noastre actuale nici că se putea! Câte astfel de povești nu ați citit recent prin ziare?
Minotaurul este o poveste despre un copil născut atipic, diform, un monstru cu cap de taur si corp omenesc, de care nu vrea nimeni să aibă grijă. Despre Ariadna, sora lui vitregă, care încearcă o apropiere de el, pentru că se simte singură într-o societate în care fetele cresc încuiate în apartamente izolate în timp ce frații lor ”studiază, călătoresc, luptă.” Ariadna, căreia mama ei îi spune: ”fetele urâte ca tine nu sunt bune la nimic atunci când cresc.”
Ariadna care, prin bunătatea și blândețea ei, îl fac pe Minotaur să devină mai bun și mai blând. Așa diform și atipic, Minotaurul are talentul său: o antrenează pe Ariadna pentru ceremonialul de dans în arena taurilor. Și Ariadna devine cea mai bună. Ariadna care îl trădează până la urmă pe fratele ei, pentru iubirea lui Tezeu. Ca și în viață, o fată complexată, lipsită de iubirea părinților, își trădează familia pentru atenția unui bărbat.
Pandora, prima muritoare creată de zei, apare în această carte ca o tânără femeie pe umerii căreia se pune toate greutatea lumii: este obligată să facă ce i se spune. I se reproșează: ”te-am creat cu un scop, nu ca să te distrezi tu!” Liberul arbitru nu există în viața Pandorei. I se înmânează o cutie și i se spune să nu se uite în ea. Nu e treaba ei ce e acolo, ea trebuie doar să o păzească.
Pandora devine unealta zeilor, ei încearcă prin tot felul de tertipuri s-o facă să deschidă cutia, ca s-o învinovățească pentru existența relelor în lume. Și Pandora, pentru prima dată în viața ei, decide să se folosească de liberul arbitru. Ea singură decide să deschidă cutia, ignorând insistențele zeilor. Își asumă consecințele. Și decide că orice va ieși din cutia aceea, o va face mai puternică. Acceptă că nu există viață fără chin, fără durere și fără moarte și că ”suferința a generat viața, speranța într-un viitor mai bun”.
Polifem, ciclopul, declară: ”sunt orb, este adevărat, dar nu vederea bună ne face oameni, ci capacitatea de a vedea dincolo de ceea ce e în fața noastră.” Polifem este omul repudiat de societate, condamnat să trăiască la periferia ei. Greșește o dată dar nu se izbăvește, greșelile continuă pentru că nu se mai poate controla. Ca un infractor pentru care nu există programe remediale, Polifem nu mai găsește calea cea bună înapoi spre integrarea socială.
Interesant la povestea lui Polifem este punctul de vedere cu privire la Ulise. Polifem nu crede nicio clipă că acesta rătăcește pe mare fără să poată să se întoarcă acasă la nevastă și copil. El crede că eroul din Troia nu dorește să se întoarcă la o viață agrară, odată ce a cunoscut faima și gustul victoriei. Și e posibil să aibă dreptate.
Deși empatizăm mai greu cu Polifem (în fond ucide și mănâncă o grămadă de oameni), autoarea a reușit să ne facă să vedem și contextul în care acesta acționează, iar gândurile sale, viziunea sa asupra lumii sunt mai ușor de înțeles.
Persefona este copilul răsfățat, căruia nu i se permite să ia nicio decizie. Totul este hotărât de altcineva în locul ei. Când este răpită de Hades, mama ei (mama cloșcă tipică) țipă la Helios: ”Când veți înțelege voi, bărbații, că trebuie să ne cereți întotdeauna permisiunea nouă, femeilor, și că nici un alt ”da” nu contează mai mult decât al nostru?”
Nu știm dacă Persefona este sau nu fericită cu Hades, dar ea pretinde că este. Și, în cele din urmă, va face prima alegere din viața ei: va decide să se întoarcă la soț, după o perioadă petrecută alături de mama ei.
Situația Persefonei m-a dus cu gândul la fenomenul de gaslighting când partenerul te face să te îndoiești de tine și de toate din jurul tău, te îndepărtează de familie și te face dependentă de el.
Faeton e victima bullying-ului. Este luat în râs în permanență pentru faptul că este mic de statură și cu orientări artistice. I se distrug lucrările. Din dorința de a arăta tuturor că este puternic și capabil, face o greșeală care îi va costa pe mulți viața și, în cele din urmă, îl va duce la pierzanie.
Bullyingul rămas nepedepsit face victime, atât în mod direct, cât și colateral. Și, la fel ca și în realitate, când multe victime ale bullyingului fie fac gesturi regretabile la adresa altora sau se sinucid, și familia lui Faeton deplânge atât comportamentul său distructiv cât și pierderea lui prematură.