Un an de pandemie sau 12 luni în care nu mi-am mai controlat viața

La mine în familie există de câțiva ani o tradiție: în noaptea de Anul Nou sau la scurt timp după aceea, ne adunăm cu toții și scriem niște bilețele cu ce ne dorim sau ce ne propunem pentru anul următor. Apoi sigilăm bilețelele și ele intră într-un borcan, urmând a le deschide, în cadrul aceleaiași tradiții anul următor.

În ziua de Sf Ion, în 2020, ne-am adunat la sora mea acasă, noi, ei și încă o familie și ne-am scris bilețelele. Mai în glumă, mai în serios, l-am întrebat și pe Vlad (de 3 ani și 2 luni atunci) ce-și dorește pentru anul acela. A spus: să stăm mai mult timp la Buni. Habar nu avea Vlad atunci că acele cuvinte vor fi profetice.

*

Îmi aduc perfect aminte de ultima mea zi la birou în 2020. Era 27 februarie și tocmai se încheia o vizită a șefei mele din UK. Se pregătea să plece la aeroport și venise să-și ia la revedere. M-am ridicat în picioare, am spus câteva politețuri și deodată am simțit că amețesc. M-am sprijinit de scaun și m-am bâlbâit de câteva ori în încercarea de a spune ”have a safe flight back home!”. Limba mi s-a împleticit în gură, nu reușeam să vorbesc și am simțit cum mi se face rău.

Imediat ce a ieșit pe ușă, mi-am strâns lucrurile și am plecat acasa. Nici prin cap nu mi-ar fi trecut că va fi ultima oară când îmi voi mai vedea biroul pentru o perioadă extrem de lungă de timp. Pe birou a rămas laptopul (aveam și unul de rezervă acasă), cana goală de cafea (mereu o spăl înainte să plec), un pahar cu apă pe jumătate plin (sau gol, depinde cum vreți să priviți lucrurile), o cutie mare cu cărți sub birou, pe care abia le primisem, un pulover pe spătarul scaunului, pantofii cu toc dedesubt și o grămadă de gustări în sertare.

Pe un dulap, caserolele lăsate la uscat de la prânz. Când am revenit la birou vreo opt luni mai târziu, doar ca să-mi iau niște lucruri, apa din pahar se evaporase și gustările erau toate expirate.

Am ajuns acasă și m-am întins în pat, iar până spre seară mi-am mai revenit. Am pus-o pe seama oboselii și a stresului din săptămânile anterioare. Am fost cu Eliza la teatru în seara aia, am văzut Fluturii sunt liberi.

A fost ultimul eveniment la care aveam să mergem. Îmi aduc aminte că m-a rugat din tot sufletul ei să iau bilete și la musicalul Familia Addams, care rula în jur de 31 martie, dar eu aveam altă surpriză: bilete la Mamma Mia la Sala Palatalului. 2 bilete, vreo 200 de lei pe care nu i-am mai recuperat niciodată. Și nici spectacolul nu s-a mai ținut.

În sâmbăta următoare, Eliza avea olimpiada corală. Am fost cu ea și apoi m-am întors acasă. În continuare nu mă simțeam grozav și am decis să nu merg la petrecerea de ziua surorii mele, am stat singură acasă, în pat. Duminica mi-am petrecut-o tot în pat.

Săptămâna următoare, cea care începea cu 2 martie, am decis să stau acasă. Încă mă simțeam slăbită și nu aveam niciun chef de aglomerația din metroul bucureștean. A trecut săptămâna, știrile au început să devină alarmante. Noi încă mai speram să putem merge la Paris, aveam biletele luate de ceva timp, cazare plătită, planuri făcute. Mama a venit la noi ca să stea cu copiii.

A devenit clar destul de repede că nu vom putea pleca. Nu se anulase zborul, dar era mai sigur să stăm acasă. Am reușit să amânăm cazarea pe octombrie (degeaba și asta), biletele de avion le-am pierdut. Excursia cu școala a Elizei s-a anulat. De pe 11 martie, copiii au poposit acasă pe ceea ce avea să fie un termen necunoscut. O parte din manualele și culegerile Elizei, precum și alte rechizite au rămas la dulap. Avansul dat pentru tabăra de vară a rămas și el nerecuperat.

Îmi aduc aminte că nu aveam absolut nicio mască în casă și nici nu se mai găseau. Singura dată când cumpărasem măști, prin ianuarie, parcă, a fost când Eliza a făcut ”gură-mână-picior” și, după vreo zece zile de stat acasă a trebuit să meargă la școală să dea teza la română. Am cumpărat două măști de jos de la farmacie, 50 bani bucata. Am dus-o la teză, a stat singură în bancă, cu masca pe față, apoi a venit acasă. Cu cealaltă mască s-a jucat Vlad de-a sanitarul într-o zi și i-am desenat pe ea o cruce roșie.

Nici geluri dezinfectante nu aveam, noi nu foloseam așa ceva niciodată. Cred că am avut la un moment dat o pungă cu tot felul de geluri și săpunuri antibacteriene și le-am dat unei prietene care folosea. Nu cred că am păstrat vreuna.

S-a anunțat stare de urgență începând cu 15 martie, așa că am decis, în ceea ce avea să fie inspirația secolului, să mergem s-o ducem pe mama la Iași cu mașina și să rămânem acolo o vreme. Până la Paști, am estimat noi, dar am rămas până pe 20 mai.

Pe 14 martie am plecat spre Iași și a fost singura dată când nu am oprit nicăieri pe drum. Atmosfera era sumbră peste tot și se instalase panica. M-am simțit de parcă fugeam de sfârșitul lumii.

Am ajuns în Iași spre seară și ne-am oprit la Selgros să facem cumpărături. Am intrat doar eu în timp ce restul m-au așteptat în mașină. În ciuda panicii, rafturile erau pline cu de toate. De altfel, cu privire la aprovizionare eu nu m-am stresat niciodată. În general sunt bine aprovizionată astfel că pot trăi minim două săptămâni, cu puțină chibzuială, doar cu ce am în casă. Am mereu congelatorul plin cu carne, legume, fructe și brânzeturi, am paste/orez și conserve de pește mereu în cămară, borcane cu zacuști, sos de roșii, murături, dulcețuri, compoturi. Până și drojdie și praf de copt aveam mereu.

În seara aia am făcut cel mai mare bon de cumpărături din viața mea: 700 de lei. Nu pentru că ne temeam că nu se va mai găsi mâncare, ci pentru că nu voiam să mai ieșim din casă până când nu s-ar fi așezat un pic lucrurile. Cred că ne-a ținut maxim o săptămână mâncarea aia. În perioada de izolare, am cheltuit pe mâncare mai mult ca niciodată. Eram toți acasă, 3 adulți, un copil mare și un copil mic și mofturos care mănâncă doar chestii scumpe 😀

La scurt timp după ce am ajuns, ca rezultat al stările anxioase care nu mă lăsau să dorm și să funcționez normal, am decis să-mi scriu ”testamentul”. O fițuică scrisă în Word, fără absolut nicio valoare legală, arhivată de sora mea pe undeva cu speranța că nu-i va trebui niciodată. Un demers inutil, dar care pe mine m-a făcut să mă simt mai bine, știind că cineva știe exact ce are de făcut în cazul în care eu nu aveam să mai fiu.

Săptămânile în care ne-am propus să stăm la Iași s-au transformat în luni. Am spus că a fost cea mai bună decizie pentru că Vlad a fost la maximul lui de hiperactivitate și gălăgie. La București, cu vecinul nebun de dedesubt care de 12 ani ne face scandaluri și ne trimite poliția la ușă că aleargă copilul prin casă, cred că aș fi îmbătrânit zece ani într-un an încercând să țin copilul potolit. La Iași, cu o familie cu trei copii dedesubt, Vlad a putut să alerge, să sară, să bată mingea, să se dea cu motoreta, să cânte la capace și să facă crize de plâns cât a vrut.

Mai greu decât nouă le-a fost copiilor mei. Vlad abia ce începuse grădinița din toamnă. Foarte mult nu se dusese oricum, deoarece se îmbolnăvea des. De altfel și atunci, înainte de starea de urgență, era acasă de ceva timp pentru că avea o tuse reziduală. A dus tusea aia săptămâni întregi după aia, nu reușea să mai scape de ea. Despre grădiniță online nici nu s-a pus problema. Starea de urgență s-a suprapus cu demisia educatoarei lui și de doamna care i-a luat locul Vlad nu era atașat, așa că a refuzat să se logheze vreodată la ore sau să facă vreo temă. Nu mi-am bătut capul.

Oricât am încercat să-l atrag cu activități, teatru online sau orice altceva, a fost în zadar. În cele din urmă am lăsat-o baltă și am depus armele. Mi-am propus să fac ”damage control” după aceea. Când avea să fie acel ”după aceea”, nu știam. Nici acum nu știu.

Am reșit și eu să intru într-o rutină. Cafeaua pe balcon dimineața, privind afară. La București n-am balcon și nici la ce privi. La Iași se vedeau copacii înmugurind, apoi înflorind, apoi rodind. Serviciu, întrerupt de inițiativele mele fără succes de a-l mai atrage pe Vlad în vreo activitate. Seara, ne așezam confortabil toate trei (eu, mama, Eliza) și ne uitam la În mintea criminalului.

Zilnic, două episoade. Nu-mi venea să cred că mă uit la un serial așteptând să fie difuzat zilnic la tv. În ultima zi petrecută la Iași, când se terminase starea de urgență, din nu știu ce motiv Diva a sărit două episoade și a difuzat finalul sezonului. M-am amuzat cu mama: ”uite că ăștia au vrut să vedem finalul împreună.”

Eliza a alunecat ușor în capcana Disney+TikTok+jocuri pe telefon. Cu excepția profesoarelor de română și de engleză, care s-au mobilizat foarte repede și, de capul lor, au contactat copiii și au continuat să țină ore, niciun alt profesor nu s-a preocupat câtuși de puțin de copiii noștri. Nimeni nu ne-a întrebat vreodată (nici măcar diriginta lor de atunci) ce fac, cum se simt, cum fac față. Nici pe ei nu i-a întrebat nimeni, nu i-a luat nimeni la o discuție de încurajare ceva.

Nu aveam așteptări prea mari de la școala românească, dar debandada de la școala Elizei a fost o uriașă dezamăgire. Aș putea scrie volume pe tema asta. Abia după Paști, când școala online a devenit obligatorie, s-au dezmorțit și alți profesori și au început să-i bombardeze cu fișe și alte prostii. Anul școlar s-a încheiat în glorie, cu medii mai mari ca niciodată, ca să nu comenteze prea mult părinții.

Îmi aduc aminte că ultima zi de școală oficială era pe 12 iunie. Eram la mare, mi-am dorit mult să mă prindă aniversarea de 40 de ani acolo, așa că am cheltuit o sumă nesimțit de mare ca să închiriez o căsuță unde puteam să fim singuri și să nu interacționăm cu prea multă lume. A fost frig, fix de ziua mea a plouat, așa că vacanța n-a fost prea reușită, dar măcar a fost. Pe 12 iunie dimineața, m-am trezit, am cules niște floricele sălbatice și am făcut două coronițe. Chiar dacă, pe hârtie, nu se încadra la premiul 1, pentru mine era premiantă pentru că supraviețuise acelui an școlar întreagă la cap.

În vara aceea ar fi trebuit să mergem în vacanță în Grecia. Rezervasem din iarnă un apartament, făcusem o grămadă de planuri. Mai întâi am amânat, apoi, când s-au introdus testele obligatorii, am anulat. Nu ne permiteam să ne testăm cu toții. Am plătit doar testul Elizei și ea a plecat cu tatăl ei. Am suferit ca un câine. Grecia trebuie să fie destinația noastră, s-o descoperim împreună. Nu mai fusesem niciodată și mereu a fost visul meu care, iată, nu s-a îndeplinit nici anul ăla. M-am bucurat pentru ea, totuși, pentru că a avut o vacanță frumoasă.

Vara s-a scurs fără să-mi dau seama. În iulie ne-am întors înapoi la Iași, după o lună și un pic la București. Am realizat că pentru copii e mai bine acolo. Mama s-a ocupat de ei, eu am putut să lucrez. După șocul inițial, când activitatea îmi scăzuse drastic și m-am temut pentru jobul meu, lucrurile se mișcau din nou.

Ne-am instaurat într-o ”nouă normalitate”. În continuare ieșeam rar afară, dar ocazional în weekend mai mergeam la țară. Atât Eliza cât și fina mea (singură și izolată în curtea de la țară) erau disperate după socializare. Câteva zile Eliza a plecat cu rulota cu niște prieteni. Cam la asta s-a redus socializarea și la orele din ce în ce mai lungi, în video call-uri cu prietenele, jucând Roblox.

Eu mă trezeam dimineața, din ce în ce mai târziu. Mă simțeam obosită și uneori nu-mi găseam puterea interioară de a mă da jos din pat. Dacă n-ar fi venit Vlad la mine să spună ”trezește-te, mami, e dimineață”, cred că nu mi-aș fi găsit motivația de a mă trezi. Am trecut, cred, la modul cel mai sincer, printr-o depresie. Nu mai voiam să fac nimic, aveam anxietate, dureri de cap. Am luat Nurofen ca pe bomboane o perioadă destul de lungă și eram cu nervii praștie. Țipam la copii din orice nimic și mă ascundeam în baie să plâng.

A venit toamna, și odată cu ea a început grădinița. O grădiniță nouă, la care Vlad s-a adaptat imediat. De altfel, probabil că a fost doar contextul, dar nu am văzut schimbări așa mari la Vlad ca în luna aia petrecută la grădinița cea nouă. A fost mai greu în primele zile, dar a intrat repejor într-o rutină.

În prima zi de școală a Elizei am mers cu ea până la colț, unde s-a întâlnit cu prietena ei, le-am făcut o poză și m-am întors acasă. Școala începuse în sistem hibrid și era în prima tură. A durat două săptămâni povestea, după care nu a mai călcat pe la școală. Copiii din tura a doua au mers doar o săptămână și o zi. Apoi toată lumea s-a mutat (in)confortabil în online.

Școala online a fost o glumă proastă pentru școala la care e Eliza. Doamna de mate încă mai flutură copiilor prin fața ecranului foi scrise de mână de pe care ei trebuie să copieze lecția (după ce fac capturi de ecran). Probabil că toată lumea  face meditații ca să țină pasul. La ore sunt întrebați, regulamentar ”ați înțeles?” și ei răspund, tot regulamentar ”da”.

Nu știu alți colegi de-ai ei, dar Eliza, un copil extrem de adaptabil și rezistent, mi s-a părut de câteva ori în pragul unei căderi nervoase. Când am auzit-o plângând într-o zi că picase netul înaintea unui test, m-am speriat. Nu o auzisem niciodată plângând așa, am crezut că murise cineva. Am realizat atunci în ce stare de stres trăiesc copiii ăștia și cum poți ajunge să o iei razna de la faptul că-ți pică netul. De parcă viața ei depindea de testul ăla.

A venit octombrie, ziua Elizei, ziua lui Vlad. Fără petreceri, chiar nu era cazul. Ne-am adunat acasă doar cu mama, sora mea și cumnatul, cu care ne văzuserăm constant. Pe 5 octombrie, de ziua liberă a educației, Eliza a ieșit cu tatăl ei și o prietenă în parcul de distracții și s-a dat în tot felul de tiribombe periculoase. I-am făcut o surpriză și i-am reamenajat camera, pentru că avea să petreacă mult și bine în ea. Șifonierul vechi era burdușit de rochii, blugi și tricouri rămase mici.

Pantofii sport comandați din afară sunt azvârliți într-un sertar, vesta de la uniformă cred că e și acum pe spătarul scaunului, iar ghiozdanul e plin de praf, undeva pe după birou. Rochia și pantofii pentru nunta la care trebuia să mergem în vară au rămas mici, nepurtați. Pantofii i-am dat, rochia am vândut-o. Șifonierul nou e ticsit acum de pijamale, pantaloni de trening și tricouri ”de casă”.

Singurul avantaj al școlii online e că în septembrie și-a montat aparat dentar și, stând acasă, și-a putut igieniza mai bine dantura. A putut avea și mese mai regulate, o problemă enormă la programul de după-amiază, când începea școala la 12.30 și înghesuia un mic dejun și un prânz în trei ore dimineața. Mai trebuia să fiu și cu mâncarea pe masă la maxim 11.30. Acum mănâncă un mic dejun mai târziu, în acord cu bioritmul ei, și apoi îmi dă mesaj pe whatsapp în ore că îi e foame.

Îi duc farfuria și mănâncă în fața laptopului. Nu are pauze. Orele online se desfășoară în continuu, de la 11.30-13 până la 16-17.30, cu ”5 minute pauză” care nu e pauză, pt că profesorii îi țin 2 minute în plus și pretind să te loghezi cu 2 minute mai devreme. Ca să meargă la baie, trebuie să ceară voie în ore, pentru că dacă nu te loghezi la timp, profesorii nu-ți mai dau drumul în oră.

În perioada aia am început să lucrez la un proiect de traducere care trebuia predat până la 30 noiembrie. Petreceam și câte 12 ore în fața laptopului și a început să mă doară rău spatele. Ca să contracarez, am început să merg la niște ședințe de x-body la o sală micuță din apropiere. Nimeni nu purta mască, nici măcar instructorii și nu se dezinfecta nimic.

Instructorul mă întreba mereu dacă nu mă deranjează masca (am fost singura persoană care o purta, pur și simplu nu concepeam să stau fără, îmi dădea atacuri de panică) și de fiecare dată am răspuns că nu. 20 de minute de efort fizic intens și mi s-a părut de bun simț să nu renunț la mască, mai ales dacă lângă mine se antrena o mamă cu copilul lângă ea. După ce am cerut odată dezinfectant să șterg un echipament de pe care tocmai ce luase cineva mâna și mi-au zis că n-au (și mi-au dat un șervețel să apuc respectiva chestie), nu m-am mai dus. Am zis că lasă, pot trăi și cu durerile de spate, dar cu Covid, cine știe…

19 octombrie a fost ultima zi de grădiniță pentru Vlad, fix ziua lui. A mers la grădi, a împărțit câte o carte cadou și câte o prăjiturică ambalată și un suc și seara și-a golit dulăpiorul și a venit acasă. Săptămâna distractivă a legumelor s-a întrerupt brusc când guvernul a trecut iar toate formele de învățământ în online.

De data asta, am insistat ca Vlad să încerce să se logheze online. Nu doar că o simpatiza foarte mult pe actuala doamnă, dar m-am gândit că i-ar prinde bine să rămână conectat cu colegii și să facă și altceva decât Netflix. După vreo săptămână și ceva în care ne-am umplut toți de nervi și am pierdut câte două ore din programul meu zilnic de lucru doar pentru ca Vlad să o ignore pe doamna, să întrebe încontinuu cât mai durează și să spună ”eu vreau înăuntrul grădiniței”, am anunțat educatoarea că eu renunț. Nu pot să fac așa ceva, nu am resurse să-l conving, i-am spus.

În decembrie după alegeri, am plecat iar la Iași pentru Crăciun. Copiii au fost bucuroși să mai petreacă timp cu Buni, care le-a făcut toate mofturile. Am ieșit rar, de vreo două ori la luminițe și o dată la pădure. Sărbătorile în sine au fost urâte și grele, din motive pe care prefer să nu le mai destăinui aici și prefer să nu mi le aduc aminte.

În ianuarie, prietena mea de la Iași și-a pierdut bunica de Covid. La înmormântare, cu două măști pe față, am ținut telefonul într-o transmisie video pentru ca mama ei să vadă slujba seacă de înmormântare direct la groapă, fără participanți. Prietena mea a trecut prin toate astea cu resemnare și cu aceeași forță interioară cu care a trecut și prin cele două luni jumate de lockdown fără absolut nicio sursă de venit. Meseria pe care o practică nu se putea practica în pandemie, așa că a tras obloanele și a stat acasă. A citit, s-a relaxat cum n-a mai făcut-o niciodată în viața ei și a petrecut timp cu copiii. S-a descurcat.

O săptămână și ceva mai târziu, altă înmormântare, în familia soțului, nu de Covid, dar tânăr. În mai puțin de 24 de ore am traversat țara de la nord-est la sud-vest. Cenușiul, frigul și chipurile sumbre de peste tot ale oamenilor, chipuri parcă lipsite de speranță, ne-au marcat acea traversare.

Confruntarea asta directă cu moartea ne-a dat peste cap. Nu că nu știam că oamenii mor, evident că știam, inclusiv în cercurile noastre, din ce în ce mai apropiate. ”Se strânge lațul” mi-a zis cineva la un moment dat, nu mai știu cine, și exact așa simțeam. Pe parcursul anului, ne abrutizaserăm, numerele de pe ecran erau doar numere, nu ne dădeam voie să ne gândim la asta. Nu cred că am devenit vreodată mai imuni emoțional, ca oameni, ca societate modernă, ca acum. Trebuia să nu-ți dai voie să fii emoțional ca să n-o iei razna.

Prin ianuarie a început să ningă și Eliza mi-a tot bătut apropouri că ar vrea să schieze. ”Uite, X a fost la schi”. Eu nu schiez și detest să stau afară iarna dar am simțit că are nevoie de o bucurie, de ceva să-i însenineze zilele, după sărbătorile mohorâte prin care trecuserăm. Cu ajutorul unei colege, care e instructor de schi la Azuga, am rezervat două zile în care a mers și a schiat împreună cu ea. Am nimerit anterior și două zile însorite. Am vizitat Dino Parc și Brașov și ne-am simțit parcă un pic mai bine. Vlad urma să înceapă grădinița, eu puteam să ajung să văd în sfârșit casa un pic mai ordonată și să-mi fac treaba la job mai organizat.

*

Cred că a fost prin februarie anul trecut când una dintre prietenele mele foarte bune și mama unei prietene de suflet de-a Elizei mi-a spus că simte ceva la un sân și că va merge să-și facă niște analize. Nu ne mai văzuserăm de prin decembrie și nu aveam s-o mai văd luni bune de atunci. În martie, de ziua femeii, i s-a confirmat că are cancer.

Dacă am urât ceva mai multe ca orice la Covid, a fost faptul că ne-a împiedicat să fim alături de oamenii care aveau nevoie de noi. Am acceptat ușor absența socializărilor în cadru vesel – nunți, spectacole, lansările și târgurile de cărți, aniversările, concediile – dar faptul că n-am putut fi alături de cei care ar fi avut nevoie de prezența mea a fost ceea ce m-a sfâșiat pe dinăuntru. Înmormântările fără oameni, procedurile medicale fără însoțitori. Absența îmbrățișărilor de încurajare, vizitele cu caserola de mâncare la cineva care avea nevoie. Uitatul la telefon și întrebatul: ”oare e ok să sun? în ce stare de spirit o fi? poate doarme, poate îi e rău.”

De la poarta spitalului încolo, prietena mea a trecut prin toate singură. Fără cineva s-o țină de mână sau de vorbă, fără cineva de care să se sprijine. Fiica ei a trecut prin toate singură. Complet izolată acasă aproape un an întreg, ca să nu riște să aducă Covid de pe undeva, fetița aceasta a fost adevărata eroină, reușind să-ți mențină optimismul și toate mințile acasă, în timp ce naviga emoțional prin meandrele școlii online și posibilitatea ca mama ei să nu se facă bine.

Eliza nu mi-a povestit foarte multe din lungile discuții pe care le-a avut cu ea, dar cred că îmi pot lesne închipui cam ce i-o fi trecut prin cap copilei în toate aceste luni. Legătura dintre ele a devenit mai strânsă decât m-aș fi așteptat, chiar și în ciuda celor doi ani jumate diferență dintre ele. Eliza mi-a spus odată că fetița asta e ca sora ei de la altă mamă, așa de strâns legată se simte de ea. Acum au zile în care vorbesc la telefon și câte trei ore în timp ce se joacă diverse jocuri online.

*

E 27 februarie, un an de când sunt la biroul de acasă. Un an de pandemie și în tot acest timp nu am copt nici măcar o dată o banana bread.

 

 

 

cover photo: freepik