Secrete din industria de carte: Simona Antonescu, scriitoare

Pe Simona Antonescu am cunoscut-o când a avut loc lansarea seriei Istoria povestită copiilor, publicată începând cu 2017 la editura Nemira. Și nu doar că îmi plăcuse foarte mult seria, dar am plăcut-o pe loc și pe Simona.

Un om cald, cu o voce blândă și cu mari emoții, deși nu era la prima lansare, am știut imediat că vreau să aflu mai multe despre ea. Deși i-am luat un interviu chiar atunci, discuția s-a axat pe seria nou-apărută, așa că interviul ”adevărat”, despre omul și scriitorul Simona Antonescu, a ajuns să fie publicat abia acum, în cadrul seriei Secrete din industria de carte.

Citește aici și celelalte articole:

Secrete din industria de carte: Marilena Iovu, agent literar

Secrete din industria de carte: Laura Câlțea, redactor șef

Cum ai ajuns scriitoare? Care a fost prima carte publicată și cum ai ajuns s-o publici (ți s-a oferit un contract, ai câștigat un concurs de debut, ai făcut pitch la edituri etc)

Cred că scriitor te naști, nu ajungi. Fac parte dintre aceia care cred că poți fi scriitor chiar dacă nu ai publicat încă nicio carte. Să fii scriitor înseamnă să ai o anumită structură a sufletului, să privești lumea cu mai multă atenție decât ceilalți, să-ți placă să asculți fără să simți impulsul de a da soluții și să iubești profund fiecare cuvânt al limbii române.

Prima carte publicată a fost Fotograful Curții Regale și are o poveste frumoasă în spate. Tocmai avusesem un eșec la un concurs literar unde se cerea un text scurt pornind de la o fotografie veche. Nu știu câți concurenți au fost, dar nu mă regăsisem nici măcar printre primii cincizeci, iar asta m-a îndârjit foarte tare. Sunt ambițioasă atunci când îmi propun ceva.

Un obstacol care mi se pune în cale sau un eșec mă face să am senzația că de-abia acum voi muta munții din loc. Așa că, bombănind în sinea mea împotriva juriului, a concursului, a numărului mic de semne la care fuseserăm limitați, mi-am căutat singură fotografii vechi și am început să scriu poveștile pe care le citeam în ochii unor bucureșteni de acum mai bine de o sută cincizeci de ani.

După vreo câteva pagini a trebuit să mă opresc pentru că mi-am dat seama că nu știu o mulțime de detalii despre anii aceia: cum arătau, mai exact, tramvaiele cu cai, cine era primar în București, în 1880, sau cum se numeau mahalalele în care îmi imaginam întâmplările? Mi-am comandat cărți, am răscolit inclusiv anticariatele și am început să mă documentez. Poveștile personajelor mele se rearanjau în mintea mea, pe măsură ce descopeream detaliile care-mi lipseau.

A rezultat romanul cu care am debutat, Fotograful Curții Regale. L-am înscris la Concursul de Debut al Editurii Cartea Românească, era anul 2014. Cartea a câștigat concursul și a fost publicată în anul următor.

Odată ce ai publicat o carte la o editură, cum procedezi cu următoarea carte?

Presupun că sunt mai multe variante, dar eu am ales să trimit următorul manuscris aceluiași redactor de carte cu care colaborasem și pentru prima: doamna Mădălina Ghiu. De fapt, până la retragerea sa, am tot continuat să-i trimit manuscrisele pentru că se formase între timp o relație foarte caldă între noi.

Care sunt provocările cele mai mari ale meseriei de scriitoare? Care sunt părțile ei cele mai frumoase?

Provocarea cea mai mare este aceea de a găsi timp pentru scris și locuri pustii, liniștite. Întotdeauna visez la locuri pustii unde să mă ascund ca să scriu. Sunt o fire sociabilă atunci când nu sunt lovită de vreo idee de roman. Când povestea pune stăpânire pe mine însă, devin sensibilă la cel mai mic sunet sau mișcare. Am pretenția (exagerată) să nu se audă nici musca în casă și mi se pare că aud cum respiră cineva în altă cameră.

Și așa ajungem și la următorul răspuns: părțile cele mai frumoase ale meseriei de scriitoare sunt lunile petrecute într-un alt veac, alături de personajele care uneori mă conduc ele pe mine. Odată ce povestea a avansat puțin și începe să prindă viață, trăiesc mai mult în lumea aceea decât în cea reală.

În România se vinde ideea unei cărți sau doar cartea în sine? Adică poți prezenta unei edituri o idee sau un fragment și ei să-ți ofere un contract doar în baza acestora, urmând să scrii cartea ulterior? Ai procedat așa vreodată?

Mie nu mi s-a întâmplat să vând ideea unei cărți. Întotdeauna am avut cartea terminată și verificată. Totuși, cel mai aproape de conceptul despe care vorbești tu am fost cu seria Istoria povestită copiilor, care apare la Nemi. Acolo, Laura Câlțea a venit cu ideea, o propunere pe care am dezvoltat-o într-un plan general, nu foarte detaliat. Îmi amintesc că am trimis editurii vreo două-trei pagini în care apăreau numele celor doi copii gemeni, povestea manuscrisului fermecat și a solomonarilor și lista cu cei zece domnitori de care urma să mă ocup.

Poți să trăiești din scris în România sau mai ai și alt job?

Am mulți prieteni scriitori și niciunul dintre ei nu trăiește din asta. Toți au un job care le aduce veniturile necesare traiului. Și eu am un job care îmi asigură stabilitatea financiară ca să pot scrie în timpul liber.

Citești recenziile cărților? Îmi închipui că te bucură recenziile pozitive, dar cum e cu cele negative? Te întristează? Ești vreodată tentată să le răspunzi?

E puțin spus că citesc recenziile, le aștept cu sufletul la gură. Recent a apărut noul meu roman, În umbra ei, și până astăzi încă nu apăruse nicio recenzie, iar în capul se auzea același lucru pe care l-am auzit la fiecare carte până acum: nu o să scrie nimeni nimic despre cartea asta, nu o să apară niciodată nicio cronică. Apoi însă am primit un semn de la editură, a apărut prima recenzie. Este o mare bucurie să știi că te citește cineva. În așteptarea recenziilor mă mai alin cu semnele pe care le primesc de la cititorii care îmi spun ce le-a plăcut și ce nu.

Experiențele cu recenzii negative mai degrabă mă înfurie decât mă întristează, recunosc asta cu toată sinceritatea. Salvarea vine de la simțul umorului care mă scoate destul de repede din starea războinică. Dar nu mi s-a întâmplat niciodată să am impulsul de a le răspunde. Este felul în care cartea pe care am scris-o a rezonat în omul acela, este dreptul lui să perceapă cartea conform structurii sale sufletești și a propriului său bagaj de experiențe.

„Nicio recenzie” este mult mai rău decât „o recenzie negativă”.

Cum e viața de autor în epoca social media? Cât de mare e presiunea legată de promovarea propriei cărți?

Din punctul acesta de vedere am avut șansa să lucrez cu edituri care s-au ocupat cu seriozitate de promovare. Cartea Românească și mai apoi Polirom, ca și Nemi pentru cărțile de copii, au organizat de fiecare dată lansări de carte, tot felul de întâlniri cu cititorii, interviuri. Primesc afișul evenimentului și nu fac altceva decât să-l postez pe pagina de Facebook. Nu am simțit o presiune legată de promovarea propriei cărți. Poate și din cauză că am o copilăreală remanentă care mă face să mă bucur sincer bătând toba pe net atunci când am o lansare de carte.

Presiunea legată de promovarea propriei cărți cred că apare în cazul unei personalități mai introvertite puțin. Nu există o cale bună și una greșită, pur și simplu simțim diferit.

Îți place să te întâlnești direct cu publicul? Îți aduci aminte de vreo lansare mai deosebită?

Prima întâlnire cu publicul m-a panicat. Veneam din afara lumii literare și mă simțeam un pic impostoare, aveam convingerea ascunsă că cineva mă va întreba ceva la care nu voi ști să răspund. Din cauza aceasta nu prea am gustat prima lansare – cea de la Librăria Humanitas Kretzulescu. Apoi însă am înțeles că șansele de supraviețuire în urma unei întâlniri cu cititorii sunt de 100%, iar astăzi mă bucur de fiecare ocazie pe care o am ca să le răspund la întrebări.

O lansare care mi-a rămas în suflet este cea a Hanului lui Manuc, tot la Humanitas Kretzulescu, în 2017. Printasem multe copii din prima pagină a romanului și din ea făcusem niște flori de hârtie pe care le așezasem pe fiecare scaun, îmi amintesc cum transportasem zeci de flori în cutii mari de pantofi. Domnul Dragoș Bogdan, care are acum bragageria Bogdania în București, adusese bragă rece și am povestit despre bragagiul turc – personaj în Hanul lui Manuc.

Librăria era arhiplină, au mai fost aduse scaune de pe la vecini, dar mulți cititori au rămas în picioare. Iar imaginea care mi-a rămas în amintire este cea a ultimei cititoare venite pentru autograf. Mi-a arătat exemplarul pe care-l ținea în mână și mi-a spus: ”îl vedeți? Din vitrină mi l-a dat, altul nu mai este. Era așa de fericită. Și eu la fel.”