Am publicat deja un articol despre cărțile lunii august, dar am uitat două dintre ele, așa că revin și cu ele, mai ales că, cel mai probabil, cărțile lunii septembrie vor fi ca și inexistente 😀 (asta dacă nu recuperez pe ultima sută de metri)
Klara și soarele, Kazuo Ishiguro, editura Polirom
ATENȚIE! RECENZIA CONȚINE SPOILERE (dar genul de spoiler care nu strică plăcerea lecturii, pentru că altul e scopul cărții)
Destul de greu de descris sau de clasificat cartea asta. Am citit alte câteva recenzii să-mi fac o părere și destul de multe sunt negative sau cu tentă negativă. Cred că e genul de carte care va semnifica ceva diferit pentru fiecare cititor, de aici și reacțiile variate la ea.
În principiu, e vorba despre un robot humanoid pe nume Klara, creată cu scopul de a deveni PAr, prieten artificial pentru un copil. La începutul cărții, Klara se află la magazin, analizând lumea pe care o vede prin vitrina magazinului cu un spirit de observație ieșit din comun.
Începem deja să ne întrebăm dacă Klara are și emoții/sentimente, sau e doar o mașinărie, în ciuda inteligenței artificiale cu care a fost dotată și e o concluzie pe care nu am reușit s-o trag până la finalul cărții. Pe parcursul cărții, se dezbate adesea ideea că roboții ar putea înlocui oamenii, pentru că oamenii nu sunt decât niște carcase care se mișcă, vorbesc și exprimă idei, dar suficiente personaje vin în apărarea sufletului, a spiritului, care nu poate fi replicat de niciun robot.
În magazin vine Josie, o adolescentă de 14 ani, care își dorește foarte mult s-o cumpere (să nu uităm că Klara este un obiect, chiar dacă vorbește, de altfel este comparată și pe parcursul cărții cu diverse electrocasnice) și Klara dezvoltă și ea un atașament față de Josie. Odată ajunsă acasă la fată, descoperă că aceasta se luptă cu o boală gravă și Klara încearcă s-o ajute în singura manieră pe care o știe.
Cumva, deși are inteligență artificială, Klara are mentalitatea și atitudinea unui copil care descoperă lumea. Trage concluzii bazându-se pe anumite observații, dar, pentru că nu are experiență de viață, nu le poate pune în context. Adesea, acțiunile și reacțiile ei sunt naive, întocmai ca cele ale unui copil mic.
Nu pot spune nici că mi-a plăcut, nici că mi-a displăcut, dar e o carte care te va face mult timp să te gândești la ea și s-o analizezi, încercând să-i deslușești înțelesurile ascunse.
Atenție, spoiler!
Eu am văzut cartea ca pe o parabolă a maturizării. Boala lui Josie, de care se vindecă, în cele din urmă, ar putea fi adolescența cu toate momentele ei de lipsă de chef, de energie, de disperare, de singurătate, cu elanul primei iubiri despre care suntem convinși că e pe viață. Și apoi vine maturizarea și depășești toate astea, chiar și intensitatea și dezamăgirea primei iubiri și mergi mai departe. De altfel, după finalul de capitol în care Josie își revine, în prima frază din următorul capitol ni se spune că Josie ”s-a transformat din copil în adult”.
Ca cititor, am suferit pentru Klara și n-am înțeles de ce a fost abandonată la cimitirul de vechituri. Până și o păpușă dragă de-a copilului o păstrezi peste ani, darămite pe cineva (și nu ceva, pentru că Klara a fost mai mult de atât) care i-a fost aproape copilului tău ani de zile, având grijă de el și contribuind la vindecarea lui.
Japonisme. Arta de a fi mulțumit, Erin Niimi Longhurst, editura Litera
carte-experiență, nu neapărat o lectură (chiar asa a zis sora mea) care merita rasfoită mai des pentru a ne aduce aminte că deconectarea este bună. Nu am fost de acord cu tot ce scrie în ea (cultul exagerat al muncii, de ex) dar mi-au plăcut multe recomandări și principii din cultura japoneză, mai ales cele care te îndeamnă la introspecție, la timp petrecut doar cu tine.
Un citat care mi-a plăcut:
”Mult prea adesea, ajungem să fim captivi în vârtejul sarcinilor zilnice, stresați și sleiți de puteri. Ne aflăm sub presiunea permanentă de a atinge perfecțiunea în tot ceea ce facem, de a fi fericiți (niciodată triști, furioși sau supărați) și de a arăta impecabil. Ni se spune ca ar trebui să le facem pe toate și să avem rezultate excelente în toate aspectele vieții noastre – să avem o carieră de succes, să petrecem timp de calitate cu familia noastră, să ne hrănim corect, să avem grijă de corpul nostru și multe altele.
Însă o astfel de abordare a vieții se află sub semnul dezechilibrului și nu ține cont de tumultul existenței reale, în care zi de zi avem termene-limită de respectat, avem de suportat indispozitiile celorlalți sau în care noi sau cei dragi nouă se îmbolnăvesc. Totul se petrece într-un ritm foarte alert și în condiții de stres. Așadar, o astfel de abordare este, în cel mai bun caz, nerealista și de neatins, dar poate deveni de-a dreptul periculoasă.”