Sora pierdută, Lucinda Riley – fragment în avanpremieră

Unul dintre cele mai așteptate romane pentru femei ale anului 2022 în România trebuie să fie, cu siguranță, Sora pierdută, volumul 7 al seriei Cele șapte surori de regretata autoare Lucinda Riley. Inițial gândită ca ultima carte și finalul seriei, cu puțin timp înainte de moarte, Lucinda a anunțat că va scrie o a opta carte care va dezlega toate misterele, povestea lui Pa Salt, tatăl adoptiv și misterios al celor șase fete.

Din păcate, Lucinda s-a stins înainte s-o termine, dar nu înainte de a-i lăsa fiului ei notițele și părțile scrise, pentru ca el să încheie saga. Așteptăm cu interes și sperăm că acest lucru se va întâmpla cât mai curând!

Între timp, Sora pierdută este programată să apară în România la mijlocul lui februarie și fanii seriei abia o așteaptă. Dacă ai citit deja celelalte volume și a trecut ceva timp de atunci, îți poți împrospăta memoria cu privire la celelalte șase surori citind acest articol (atenție, conține spoilere!): Rezumatul seriei.

Între timp, vă invit să vă bucurați de un fragment din carte, care sigur vă va face curioși și vă va deschide apetitul pentru lectură, mai ales că începe la fel ca celelalte, dar în același timp diferit!

”Îmi amintesc cu exactitate unde eram și ce făceam când a murit tata. Stăteam aproape în același loc ca acum, sprijinită de balustrada din lemn a verandei ce înconjura casa și priveam culegătorii de struguri înaintând de-a lungul rândurilor de viță-de-vie încărcate de rod. Mă pregăteam să cobor să mă alătur lor când, cu coada ochiului, l-am zărit pe muntele de om care era tata dispărând subit. Am bănuit că se aplecase să culeagă vreun ciorchine de strugure – detesta risipa de orice fel, lucru pe care-l punea pe seama educației prezbiteriene primite de la părinții lui scoțieni – dar apoi i-am văzut pe cei din jur fugind către el. De la verandă până la locul unde se afla tata erau circa o sută de metri și, până am ajuns acolo, cineva îi rupsese cămașa dezgolindu-i pieptul, aplicându-i manevre de re- suscitare și făcându-i respirație gură la gură. Altcineva sunase deja la 111. Ambulanța a ajuns după douăzeci de minute.

În vreme ce îl așezau pe targă, mi-am dat seama după lividitatea chipului lui că nu-i voi mai auzi niciodată vocea gravă, puternică și solemnă, care se putea transforma oricând într-un hohot de râs. Cu fața plină de lacrimi, l-am sărutat pe obrazul bronzat și bătut de vânt, i-am spus că-l iubesc și mi-am luat rămas-bun. Privind acum în urmă, întreaga întâmplare pare ireală – trecerea subită a unui om plin de viață la… ei bine, un corp inert și neînsuflețit e un lucru imposibil de înțeles.

Suferise cândva de dureri în piept, dar le pusese pe seama indigestiei. În cele din urmă, se lăsase convins să-l vadă un doctor. Doctorul îi spusese că avea colesterolul crescut și că trebuia să țină o dietă strictă. Eu și mama eram disperate că tata continua să mănânce ce voia și să bea la cină câte o sticlă din vinul roșu făcut de el. Prin urmare, când inevitabilul s-a produs, nu a fost un șoc pentru nimeni. Probabil îl crezuserăm cu toții indestructibil, generozitatea și afabilitatea lui contribuind la acea iluzie, dar, așa cum spunea și mama, nu suntem decât carne și oase. Măcar tata trăise după voia inimii până în ultima clipă. Trăise șaptezeci și trei de ani, lucru care mi se părea greu de crezut, date fiind vigoarea și pofta lui de viață.

Eu însă m-am simțit păcălită. Aveam doar douăzeci și doi de ani și, deși știam că apărusem târziu în viața părinților mei, am înțeles cu adevărat asta abia la moartea tatălui meu. În lunile care au urmat am trăit sentimentul că mi se făcuse o mare nedreptate: de ce nu mă născusem mai devreme? Fratele meu, Jack, care avea treizeci și doi de ani, se bucurase de zece ani în plus cu tata.

Mama mi-a simțit furia, deși nu i-am vorbit despre asta. Mă simțeam vinovată, pentru că știam că ea nu avea nici o vină. O iubeam enorm – fuseserăm dintotdeauna apropiate și vedeam că și ea suferea. Am făcut tot posibilul să ne consolăm una pe cealaltă și, cumva, am trecut împreună prin asta.

Jack a fost și el minunat, ocupându-se de îngrozitoarele aspecte birocratice legate de moartea tatei. Totodată a preluat Podgoria, afacerea pe care mama și tata o ridicaseră de la zero. Tata îl instruise deja pentru asta.

Tata îl luase pe Jack peste tot încă de când era foarte mic. Îi arătase cum să îngrijească prețioasa viță-de-vie care, între februarie și aprilie, în funcție de vreme, dădea rodul ce urma să fie recoltat și care, în cele din urmă, era transformat în deliciosul și recent meda- liatul pinot noir, ce aștepta în depozit să fie trimis de-a lungul și de-a latul Noii Zeelande și în Australia. Tata îi arătase lui Jack toate etapele procesului, iar la doisprezece ani fratele meu ajunsese atât de bine pregătit, încât ar fi putut să coordoneze angajații.

La șaisprezece ani, Jack anunțase în mod oficial că dorea să i se alăture tatei în administrarea afacerii și să ajungă într-o bună zi să o conducă, lucru care pe tata îl bucurase peste măsură. Apoi a plecat la universitate să studieze administrarea afacerilor, iar după ce s-a întors, a început să lucreze cu tata.

– Nu e nimic mai plăcut decât să lași în urmă o moștenire solidă, închinase tata în cinstea lui Jack, cu câțiva ani în urmă, când acesta se întorsese după un stagiu de șase luni la o podgorie din Adelaide Hills în Australia, iar tata îl declarase pregătit. Mary-Kate, poate într-o zi te vei alătura și tu. Fie ca viticultorii din familia McDougal să prospere pe aceste pământuri sute de ani de aici înainte!

Pe când Jack era cucerit de visul tatei, cu mine se petrecea con- trariul. Poate avea de-a face cu faptul că Jack era sincer entuziasmat de producerea unui vin bun; pe lângă faptul că avea un nas care simțea de departe un strugure de calitate inferioară, era și un excelent om de afaceri. Eu, pe de altă parte, deși crescusem urmărindu-i pe tata și pe Jack cutreierând podgoriile și lucrând în ceea ce ei numeau cu drag „laboratorul“ (care nu era nimic altceva decât un șopron cu acoperiș de tablă), eram interesată de cu totul alte lu- cruri. Podgoria nu avea legătură cu mine sau cu viitorul meu. Asta însă nu mă împiedicase să lucrez în magazinul nostru de vinuri pe timpul vacanțelor sau să ajut la nevoie, dar vinul nu mă pasiona. Chiar dacă fusese dezamăgit când îi spusesem că doream să studiez muzica, tata acceptase cu bunăvoință.

– Foarte bine, zisese el îmbrățișându-mă. Muzica e un domeniu vast, Mary-Kate. Ce vrei să studiezi?

Răspunsesem cu modestie că voiam să cânt și să-mi scriu propriile piese.

– Ăsta e un vis strașnic și nu pot decât să îți doresc Eu și mama ta vom fi alături de tine, nu-i așa?

– Chiar cred că e un lucru minunat, Mary-Kate, spusese și Să te exprimi prin muzică e un lucru magic.

Prin urmare, am studiat muzica la Universitatea din Wellington, care oferea o diplomă recunoscută la nivel mondial, și m-am bucu- rat de fiecare clipă petrecută acolo. A fost extraordinar să am la dispoziție un studio de ultimă generație și să fiu înconjurată de colegi care împărtășeau aceeași pasiune. Împreună cu Fletch, un coleg care cânta la chitară și a cărui voce se armoniza cu a mea, am format un duet. Eu cântam la clape, iar împreună am susținut câteva concerte în oraș și la ceremonia de absolvire a facultății, când părin- ții mei m-au auzit cântând pentru prima oară.

– Sunt atât de mândru de t ine, MK, mi-a spus tata îmbrățișându-mă.

Acela a fost unul dintre cele mai frumoase momente pe care le-am trăit.

– Și iată-mă, un an mai târziu, scuipată de partea cealaltă a ma-șinăriei de făcut diplome și tot în mijlocul podgoriei, am mormăit. Serios, MK, chiar ai crezut că cei de la Sony vor veni să se roage de tine să semnezi cu ei?

După terminarea facultății, devenisem tot mai pesimistă cu pri- vire la viitoarea mea carieră, iar moartea tatei îmi afectase și mai mult creativitatea. Parcă suferisem o dublă pierdere, cu atât mai mult cu cât cele două mari iubiri ale mele fuseseră inextricabil legate. Iu- birea tatei pentru solistele cantautoare dăduse naștere pasiunii mele pentru muzică. Crescusem ascultându-le pe Joni Mitchell, Joan Baez și Alanis Morissette. Timpul petrecut la facultate mă făcuse totodată să înțeleg ce copilărie binecuvântată și idilică avusesem, crescând în acea grădină a raiului care era Gibbston Valley. Munții din jur îmi oferiseră protecție, iar pământul fertil năștea ca prin magie roadele îmbelșugate.

Îmi aminteam de Jack, când eram copii, cum mă păcălise să mă- nânc agrișele care creșteau în spatele casei, și râsul lui când am scui- pat fructul acru. Umblam liberi peste tot la vremea aceea, părinții noștri nu-și făceau griji; știau că nu ne pândea nici un pericol în ținutul acela mirific. Ne jucam la râu sau alergam după iepuri prin iarba înaltă. Când ei lucrau pe câmp, plantând lăstari noi, protejând podgoria de atacul sălbăticiunilor, culegând și storcând strugurii, eu trăiam într-o lume a mea.

Un nor acoperi soarele strălucitor al dimineții, așternând umbre peste vale. Era un avertisment că iarna se apropia și, nu pentru prima oară, m-am întrebat dacă luasem cea mai bună hotărâre rămânând acasă.”

.

.

Dacă ați citit până aici, vă aștept și pe pagina de Facebook cu un concurs, unde puteți câștiga trei exemplare din Sora pierdută!