Magie între două lumi al binecunoscutei și îndrăgitei autoare Kristin Hannah este al treilea (și, momentan, ultimul până nu ne mai surprinde vreo editură) roman din seria dedicată cărților de Crăciun pentru adulți 2022 din care vă prezint un fragment.
Despre carte
Cândva, lui Joy Candellaro i-a fost drag Crăciunul mai mult decât oricare altă perioadă a anului. Acum, când sărbătoarea se apropie, Joy, proaspăt divorțată și rămasă singură, nu-și mai poate regăsi vechiul entuziasm. Așa că, fără să spună nimănui, ea se îmbarcă într-un avion a cărui destinație e frumoasa zonă a Pacificului de Nord-Vest. Atunci când un eveniment neașteptat o aduce în adâncul unei păduri tropicale, Joy ia decizia îndrăzneață de a lăsa în urmă vechea ei viață banală și de a porni într-o aventură… doar pe perioada sărbătorilor.
În urma morții soției lui, Daniel O’Shea se reîntoarce în orășelul Rain Valley. Acum el e un tată care își crește singur fiul și care trebuie să facă față primului Crăciun pe care băiețelul îl va petrece fără mama lui. Bobby, în vârstă de șase ani, s-a închis în sine, depărtându-se de lumea reală și înconjurându-se, în schimb, de prieteni imaginari. Joy și Bobby fac cunoștință, iar între ei se creează imediat o legătură. Ajutându-i pe Bobby și pe Daniel să revină pe linia de plutire, Joy se regăsește pe sine.
Dar nu toate lucrurile sunt așa cum par, și, dintr-odată, lumea lui Joy se prăbușește, frângându-i inima. Într-un Ajun magic de Crăciun, Joy se confruntă cu un adevăr de-a dreptul uluitor. Acum, trebuie să se decidă: într-o perioadă în care visurile cu neputință de împlinit se îmbină cu șansele neașteptate, va putea ea să găsească resursele sufletești care s-o ajute să-și asume dragostea pe care abia a descoperit-o… și noua viață în care crede numai ea?
FRAGMENT
CAPITOLUL UNU
Petrecerile de Crăciun sunt în fruntea listei mele cu ce „să nu fac“ anul ăsta. Alte lucruri pe care trebuie să le evit: decorațiunile. Brazii. Vâscul (neapărat). Filmele de sărbători despre familii. Și amintirile.
Cel mai mult, amintirile. Anul trecut mi‑am petrecut dimineața de Crăciun în propria sufragerie, alături de cei doi oameni pe care i‑am iubit cel mai mult pe lumea asta. Soțul meu, Thomas, și sora mea, Stacey.
Multe se pot schimba în douăsprezece luni.
Acum stau în bucătărie și împachetez cu grijă în recipiente Tupperware prăjiturele congelate, în formă de Moș Crăciun, așezând straturi de hârtie de copt între rânduri. Pe o fâșie de bandă adezivă mi‑am scris numele cu litere negre, îngroșate: Joy Candellaro. După ce termin, mă îmbrac pentru serviciu într‑o pereche de blugi negri și într‑un pulover verde aprins. În ultimul moment, adaug niște cercei în formă de ghirlandă.
Poate că dacă arăt gătită de sărbătoare, oamenii n‑o să mă mai întrebe cum mă simt. Încercând să mențin în echilibru recipientele de un roz pal, încui ușa casei și mă îndrept spre garaj. După ce ocolesc capota mașinii, mă strecor printre fișetele înșirate de‑a lungul zidului din spate. În sertarele metalice se află visurile mele, organizate cu genul acela de atenție pe care doar un bibliotecar poate să‑l aibă.
Păstrasem toate tăieturile din ziare despre locuri exotice și destinații îndepărtate. Ori de câte ori citesc textele și mă uit la fotografii, visez la o aventură.
Bineînțeles, visam deja de vreo zece ani și, cum sunt din nou singură de aproape trei luni și m‑am separat de Thom cu opt luni în urmă, ar fi mai prudent să spun că sunt o visătoare și nu o persoană de acțiune. De fapt, n‑am adăugat nimic în fișierele mele și nici n‑am deschis vreunul dintre dosare după ce am divorțat.
Trec acum pe lângă ele și ajung la confortabilul meu Volvo grena. Ușa garajului se deschide în spatele meu și pornesc în marșarier pe alee.
E încă dimineață devreme în această ultimă vineri de dinaintea Crăciunului. Luminile stradale sunt încă aprinse și proiectează conuri de un galben strălucitor prin umbrele de dinaintea răsăritului. Opresc mașina la capătul aleii, iar farurile luminează casa. Arată… estompată și neîngrijită în lumina asta nenaturală.
Trandafirii pe care îi îndrăgesc atât de mult sunt doar niște tije goale. Ghivecele sunt pline cu mușcate moarte.
O amintire trece prin mine asemenea unui tunet de vară: gata, s‑a și dus.
„Vin mai devreme de la serviciu… văd mașina soțului meu pe alee. Trandafirii sunt înfloriți, plini de flori exuberante.“
Îmi amintesc cum mă gândeam că ar fi trebuit să culeg câțiva pentru un buchet.
„Intru în casă, îmi arunc pardesiul pe banca din lemn de arțar și urc la etaj, strigându‑i numele.
Tocmai am ajuns la jumătatea scărilor, când recunosc sunetele.
În mintea mea și în amintirile mele, deschid ușa cu o bufnitură.“
Așa le‑am povestit oamenilor mai târziu. Adevărul a fost că abia am avut puterea s‑o deschid.
„Ei sunt acolo, goi și asudați, rostogolindu‑se în patul meu.
Stau ca o idioată și mă holbez la ei.“
Am crezut că el avea să‑mi simtă prezența la fel de intens pe cât i‑o simțeam și eu pe a lui, că avea să‑și ridice privirea, să mă vadă și – of, nu știu, să facă un infarct sau să izbucnească în plâns și să mă implore să‑l iert, sau să mă implore să‑l iert în timp ce făcea un infarct.
„Apoi văd fața ei, iar momentul prost se transformă într‑un film de groază. E sora mea.“
Acum în fața casei e o pancartă pe care scrie „De vânzare“. Stă acolo de luni de zile, dar pe cine păcălesc? O căsnicie eșuată sperie pe toată lumea. E asemenea unei pietre aruncate într‑un iaz albastru și liniștit; clipocește iar și iar. Nimeni nu vrea să cumpere această casă a ghinionului.
Apăs puternic pedala de accelerație și dau cu spatele până când ies în stradă, abandonând amintirile în oglinda retrovizoare.
Măcar dacă ele ar rămâne acolo, pur și simplu. Nici gând, sunt asemenea unor călători, se înghesuie în mine și mă lasă fără aer.
Nici unul dintre cunoscuții mei nu mai știe ce să‑mi spună și nici n‑ar fi drept să‑i învinuiesc prea tare. Nici eu nu știu ce vreau să aud. În biblioteca școlii, acolo unde lucrez, aud șușoteli care încetează brusc la intrarea mea, urmate de tăceri stânjenite.
Le ușurez situația prietenilor mei – sau, cel puțin, încerc – prefăcându‑mă că nu e nici o problemă. În ultimul an, am făcut lucrul ăsta din greu. Am zâmbit și m‑am prefăcut. Ce altceva pot face? Oamenii au obosit să mă aștepte să depășesc faza divorțului. Știu că trebuie să pășesc din nou pe drumul vieții mele de odinioară, dar se pare că asta nu‑mi iese prea bine; n‑am nici curajul să‑mi croiesc unul nou, deși, de fapt, e ceea ce‑mi doresc cu adevărat. Ceea ce mi‑am dorit de multă vreme.
La colțul străzii, virez la stânga. Străzile din Bakersfield sunt liniștite în dimineața asta timpurie. Atunci când ajung la liceu, e puțin peste ora șapte. Parchez pe locul meu, îmi iau prăjiturile și intru în clădire.
La recepție, secretara școlii, Bertha Collins, îmi zâmbește.
– Bună, Joy!
– Bună, Bertie! Am adus niște prăjiturele pentru petrecerea de astă‑seară.
Pe chipul ei apare o umbră de îngrijorare.
– Tu nu vii?
– Nu anul ăsta, Bertie! Nu prea am chef de petreceri.
Mă privește țintă, cu o expresie atotcunoscătoare. Și ea a divorțat de două ori și crede că înțelege, dar, de fapt, n‑are cum. Bertie are trei copii, doi părinți și patru surori. În cazul meu, lucrurile nu stau la fel.
– Ai grijă de tine, Joy! Primul Crăciun după divorț poate fi…
– Da, știu.
Afișez un zâmbet forțat și o iau din loc. Anul ăsta, o astfel de tehnică – să nu stau locului – s‑a dovedit a fi foarte utilă. Înaintez pe coridor, o iau la stânga, pe lângă cantina pustie, și mă îndrept către spațiul meu. Biblioteca. Asistenta mea, Rayla Goudge, e deja la muncă. E o femeie robustă, grizonantă, care se îmbracă precum o nomadă și încearcă să‑și ia toate notițele sub formă de haiku. La fel ca și mine, a absolvit U.C. Davis și are o diplomă de profesoară. Lucrăm împreună de aproape cinci ani și ne‑am bucurat amândouă de fiecare minut petrecut împreună. Știu că în mai, după ce își încheie masteratul în biblioteconomie, o să plece la o altă școală. O altă schimbare la care încerc să nu mă gândesc.
– ’Neața, Joy! spune Rayla, ridicându‑și privirea din maldărul de hârtii din fața ei.
– ’Neața, Ray! A scăpat Paul de răceală?
– E mai bine acum, mulțumesc de întrebare.
Îmi pun poșeta în spatele biroului și îmi încep ziua de muncă. Mai întâi, calculatoarele. Merg de la unul la altul și le pornesc pentru elevi, după care înlocuiesc ziarele de ieri cu cele de azi. În următoarele șase ore, lucrez cot la cot cu Rayla. Facem căutări în catalogul sistemului, întocmim notificări pentru depășiri de termene, procesăm cărțile noi și le punem la loc în raft. Dacă avem noroc, vreun elev intră și ne cere ajutorul, dar în epoca internetului tot mai mulți sunt în stare să‑și facă acasă cercetarea pentru școală. Astăzi, mai ales, în ultima zi de școală înainte de vacanța de iarnă, biblioteca e cufundată într‑o tăcere mormântală.
Un alt lucru la care încerc să nu mă gândesc: vacanța. Ce o să fac în cele două săptămâni și jumătate în care nu vin la lucru? Anii trecuți, așteptam cu nerăbdare vacanța asta. E unul dintre motivele pentru care m‑am făcut bibliotecară la școală. În urmă cu cincisprezece ani, pe când eram în facultate, îmi imaginam că în săptămânile mele libere aveam să călătoresc în locuri exotice.”
Primul articol din serie: Scrisoarea de Crăciun.
Al doilea articol: Ultimul Crăciun la Paris