Am reușit să termin doar două cărți în ianuarie, deși, dacă mi-aș trece în Goodreads și cărțile pe care le traduc, cred că aș ieși mai mereu pe plus 😀 Dar pe cele de copii nu le trec niciodată, chiar dacă sunt romane pentru cititori începători sau de nivel mediu.
Întâmplarea face ca cele două cărți citite săa fie ambele autobiografii și să aibă legătură cu mâncarea: una cu absența ei, alta cu abundența ei. Ambele mi-au plăcut la fel de mult și m-au făcut să îmi dau seama, încă o dată, ce relație importantă există între om și mâncare, și nu doar mâncarea ca necesitate, ci mâncarea ca pasiune și plăcere.
Pâine cu ceva, Liliana Nechita, editura Humanitas
Despre comunism am tot citit, dar felul în care Liliana Nechita prezintă propriile amintiri m-a făcut să realizez un lucru care, nu știu de ce, nu mă frapase înainte: de când existăm noi pe lumea asta, copilăria nu a fost o etapă în sine, o etapă a bucuriei, a ocrotirii, a creșterii și dezvoltării libere.
Copiii nu erau făcuți de drag, nu erau protejați doar pentru că erau copii, nu li se ofereau bucurii prea multe. Pentru că erau doar niște unelte, iar copilăria era doar o etapă de trecere spre momentul în care aveau să-și arate utilitatea. Și felul în care Liliana Nechită își prezintă experiențele cu foamea, școala, sistemul medical, propaganda etc îți arată felul în care comuniștii vedeau copiii: ca pe o masă de manevră, ținuți în întuneric, învățați de mici cu restricții și interdicții, obedienți.
Nu aveau voie să pună întrebări, iar cine ieșea din rând (indiferent că era vorba de o fată care se dădea cu ruj sau de niște tineri care ascultau Abba într-o discotecă obscură) era ostracizat. Cine călca sistemul rău de tot pe bătături (ca băiatul care și-a dorit să devină preot) era aspru pedepsit. Munca patriotică, defilările, liniile la palmă, bătăile acasă erau toate la ordinea zilei.
O carte foarte emoționantă care analizează și devenirea unui comunist, felul în care un om era manipulat să ajungă să creadă în ideologie și s-o aplice cu fervoare. Să citim ca să nu uităm. Sunt vreo două trimiteri la violență sexuală, dar altminteri poate fi citită și de copii de 14+
”Mâncam ce ni se dădea, învățam ceea ce trebuia, nu puneam întrebări, nu aveam îndoieli. Dar seara, pe ascuns, citeam cărți de dragoste sau ascultam ABBA, Pink Floyd și Beatles. Și asta hrănea sâmburele acela de chef de altceva. Nu știam de ce anume, probabil chef de altă lume, colorată, cu sentimente care se pot declara fără teamă.
Nu bănuiam că acel chef de altceva ar putea fi nevoia de libertate. Tot ceea ce aparținea lumii de dincolo de granițe părea însă fascinant. Și nu pentru că frontierele noastre erau închise, nu pentru că erau oameni care mureau încercând să le treacă, ci pentru că acei artiști vorbeau despre lucruri despre care la noi nu se vorbea: dragoste, prietenie, călătorii spre sine, îndoieli, temeri. În cântecele noastre, totul era patriotic, puternic, strălucitor și plin de responsabilitate. În textele cântecelor ”din afară” am descoperit că oamenii pot avea temeri și îndoieli, că nimic nu e definitiv, că există ziduri acolo unde ar trebui să fie curcubeu, că se poate trăi spunând ceea ce crezi fără să fii arestat, că se poate striga, nu doar șopti.
Cântecele de dragoste erau despre oameni care se iubesc și se despart sau care pleacă fericiți în lumea largă. Ceea ce vedeam în jurul meu era cu totul și cu totul altceva. Despre dragoste nici nu se vorbea, era ceva menit să scadă atenția, concentrarea, puterea de muncă. Regula era simplă: crești, muncești, înveți și, când ajungi la banul tău, adică imediat după școală, te măriți.”
”Portocalele alea erau libertatea noastră, momentul nostru de sărbătoare, nu avea importanță dacă cel așteptat era Moș Crăciun sau Moș Gerilă, important era că la televizor dădeau o oră în plus de varietăți, că aveam carne de porc și cârnați făcuți în casă, aveam un brad împodobit cu hârtie creponată și iluzia unei lumi parfumate și colorate.
Bunica continua să se roage, pregătea Scutecele Domnului cu câteva zile înainte, le tămâia, șușotea rugăciuni în timp ce trecea cu ibricul acela fumegând deasupra farfuriilor de împărțit. Când reușeam să aud Tatăl nostru mai bine, mă impresiona mult partea cu Pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi.
Noi nu o aveam pe săturate, ne-o luaseră de la gură, număram feliile de pâine tăiate și ne bucuram când vedeam pe jos, aruncate fără decență, biete coji ale unei alte lumi.”
”Cine le spunea oamenilor mari de au de făcut?
Cu ce viteză circulau zvonurile și veștile?
De unde știau ei ce e bine și ce e rău?
Cum de reușeau să se strecoare prin viață ca să poată supraviețui?
Pentru că noi asta am fost: supraviețuitori.
Nu eroi, ei au fost torturați, uciși, chinuiți în numele unei idei.
Dar noi, bieți oameni de rând, am știut doar să stăm răbdători la cozi și să supraviețuim, ascultând vești și dându-le mai departe.”
De Liliana Nechita am citit Cireșe Amare, și mi-am trecut pe listă Împărăteasa, doar că momentan nu am găsit-o nicăieri pe stoc.
Gust: autobiografia mea culinară, Stanley Tucci, Victoria Books (editura Publica)
Mi-a plăcut foarte mult această autobiografie cu tematică gastronomică. Este plină de savoare, emoție și inspirație. Nu știam că Stanley Tucci a trecut prin atâtea încercări în viață și a fost interesant de urmărit cum s-a raportat mereu la mâncare, de la gusturile copilăriei, până la mâncărurile de pe platourile de filmare, din restaurantele prietenilor sau gătite la el acasă, inclusiv în perioada pandemiei.
Conține rețete de cocktailuri și mâncăruri și mărturisesc că am citit-o cu greu, pentru că îmi găseam timp doar seara, iar eu nu mai mănânc după ora 18 și evident că la momentul în care citeam, îmi era mereu foame. Iar când autorul mai are și talentul de a descrie un fel de mâncare astfel încât să-ți lase gura apă, e ușor de înțeles de ce o abandonam repede, după câteva pagini și o reluam, cu entuziasm crescut în seara următoare.