Fragment în premieră: S-a întâmplat într-o vară, Tessa Bailey

Se apropie Bookfest (24-28 mai 2023), așa că scoateți frumușel carnetele și creioanele și faceți liste de cumpărături! Pentru vacanța de vară (care, momentan, pare foarte îndepărtată), treceți pe listă și S-a întâmplat într-o vară de Tessa Bailey, un romance ca o comedie romantică de pe Netflix (cel puțin așa zice Entertainment Weekly, eu n-am citit-o încă).

Despre carte:

Piper Bellinger e bogată, are influență, iar reputația sa de petrecăreață face ca paparazzi să fie mereu pe urmele ei. După ce lucrurile – și consumul de șampanie – scapă de sub control în timpul unei petreceri, Piper ajunge la închisoare, iar tatăl său vitreg decide că tânăra are nevoie de o lecție, așa că o lasă fără bani și o trimite să învețe ce-i responsabilitatea alături de sora sa, obligându-le să plece în Westport, să se ocupe de barul familiei.

După nici cinci minute în pitorescul orășel, Piper îl întâlnește pe căpitanul Brendan Taggart, un tip masiv, cu barbă, care e convins că ea n-o să reziste nici măcar o săptămână fără luxul cu care e obișnuită. Numai că Piper e hotărâtă să le demonstreze tatălui ei vitreg și localnicului sexy și morocănos că are mai multe de oferit, nu doar drăgălășenia. Fata pasionată de evenimente mondene și de distracție și marinarul ursuz sunt complet diferiți, dar atracția care mocnește între ei nu mai poate fi ignorată. Vor reuși, oare, cei doi să treacă peste tot ce îi desparte?

Fragment:

„CAPITOLUL TREI

Dar s-a dovedit că nu era în regulă. Nimic nu era în regulă.

Nu conform tatălui lor vitreg, Daniel Bellinger, un respectabil producător de film, premiat de Academia de Film, filantrop și pro­prietarul unui de iaht cu care participa la competiții.

Piper și Hannah încercaseră să se strecoare prin intrarea de ser­viciu a vilei lor din Bel-Air. Se mutaseră aici când Piper avea patru ani, iar Hannah, doi, după ce mama lor se măritase cu Daniel, iar niciuna dintre ele nu-și mai amintea viața de dinainte. Uneori, când Piper simțea mirosul de ocean, memoria ei trimitea un sem­nal prin ceață și îi amintea de un oraș din Pacific Northwest, unde se născuse; dar nu avea nimic de care să se agațe și mereu îi scăpa printre degete înainte să vadă mai clar.

Dar furia tatălui ei vitreg? Pe asta o vedea foarte clar.

Furia era întipărită în ridurile de pe chipul lui faimos, în miș­cările capului dintr-o parte în alta ca să-și exprime dezamăgirea către surorile care stăteau una lângă alta pe canapeaua din birou. În spatele lui, mulțimea de trofee câștigate sclipeau pe rafturi, alături de postere agățate pe pereți și de telefonul lui de pe biroul în formă de L, care se aprindea la fiecare două secunde, deși îl dăduse pe silențios pentru discuția care urma să aibă loc. Mama lor era la Pilates și departe de ele? Abia asta îi dădea emoții lui Piper.

Maureen reușea să-l calmeze pe soțul ei, iar acum era oricum, nu­mai calm nu.

— Hm, Daniel? a încercat Piper binedispusă, dându-și părul după ureche. Nu e deloc vina lui Hannah. E în regulă să se ducă la culcare?

— Ba rămâne, a răspuns el țintuind-o pe Hannah cu o privire dură. Nu aveai voie să-i plătești cauțiunea și, totuși, ai făcut-o.

Piper s-a întors cu stupoare spre sora ei.

— Ai făcut ce?

— Și ce era să fac? a zis Hannah scoțându-și șapca și punând-o pe genunchi. Să te las acolo, Pipes?

— Mda, a continuat Piper încet, uitându-se iar spre tatăl ei vitreg cu o groază tot mai mare. Ce voiai să facă? Să mă lase acolo?

Daniel și-a trecut degetele prin păr, agitat.

— Credeam că ți-ai învățat lecția demult, Piper. Sau lecțiile, la plural, mai degrabă. Te-ai tot învârtit pe la toate petrecerile de aici și până în Valley, dar nu m-ai făcut să pierd bani și nici să par un idiot nenorocit.

— Au, a urmat Piper și s-a lăsat pe spate, sprijinindu-se de pernele canapelei. Nu trebuie să fii răutăcios.

— Nu trebuie să fiu… Daniel a scos un sunet de exasperare și s-a ciupit de nas. Ai 28 de ani, Piper, și nu ai făcut nimic cu viața ta. Nimic. Ți s-au oferit toate oportunitățile, ți s-a oferit tot ce ți-a dorit inimioara și tu nu poți să duci decât o… existență digitală. Nu înseamnă nimic.

Dacă asta e adevărat, atunci nici eu nu însemn nimic.

Piper a tras o pernă și a ținut-o în brațe, privind-o recunoscă­toare pe Hannah, când aceasta s-a întins s-o mângâie pe genunchi.

— Daniel, îmi pare rău. Aseară m-am despărțit de cineva și mi-am făcut de cap. Nu mai fac niciodată așa ceva.

Daniel părea să se mai dezumfle și s-a retras spre marginea bi­roului, de care se rezema.

— În afacerea asta, nimeni nu mi-a dat nimic. Am început ca băiatul bun la toate, la studioul Paramount. Am făcut sendvișuri, am adus cafea. Eram băiatul care aducea chestii, în timp ce lucram ca să fac școala de film.

Piper a dat din cap, făcând tot posibilul să pară profund intere­sată. Daniel spunea povestea asta la fiecare cină cu invitați sau la orice eveniment caritabil.

— Am stat în priză, mereu pregătit, înarmat cu cunoștințe și dorință, așteptând să am o oportunitate, ca să pun mâna pe ea, a zis strângând din pumn, și nu m-am mai uitat înapoi.

— Și atunci ai fost rugat să citești cu Corbin Kidder, a recitat Piper din memorie.

— Da, a confirmat tatăl ei vitreg, mulțumit pe moment să vadă că era atentă. Și, când regizorul s-a uitat la noi, nu doar că am spus replicile cu pasiune și cu zel, dar am și improvizat pe text. Mi-am adăugat propria pasiune.

— Și ai fost promovat să fii asistentul scenaristului, a oftat Hannah, legănându-şi degetul în semn să termine el povestea. Pentru Kubrick însuși.

Daniel a răsuflat.

— Exact. Iar asta mă aduce la ce voiam să spun.

Și, într-adevăr, și-a ridicat amenințător arătătorul.

— Piper, ți-e mult prea ușor. Cel puțin, Hannah are o diplomă și are o slujbă bine plătită. Chiar dacă am recurs la niște favoruri ca să o fac consultant de locație, cel puțin ea e productivă.

Hannah și-a încordat umerii, dar nu a zis nimic.

— Oare chiar ți-ar păsa, Piper, dacă ți-ar bate la ușă vreo opor­tunitate? Nu ești deloc motivată să realizezi ceva. Sau să faci ceva. Și de ce ai fi, dacă stilul de viață pe care ți-l ofer e mereu aici, re­compensându-ți lipsa de ambiție cu confort și oferindu-ți o scuză să nu evoluezi?

Piper se holba la bărbatul pe care îl considera tatăl ei, șocată să afle că o vede într-o lumină așa de negativă. Crescuse în Bel-Air, mergeau în vacanțe, dădeau petreceri la piscină și-și frecau coatele cu actori celebri. Asta era singura viață pe care o știa. Niciunul dintre prietenii ei nu muncea. Îi putea număra pe degete pe cei care s-au deranjat să facă facultatea. Ce rost avea o diplomă? Să facă bani? Aveau deja o grămadă.

Nu-și amintea vreo conversație în care Daniel sau mama ei s-o fi încurajat să facă altceva. Motivația era oare ceva cu care alții pur și simplu se nășteau? Și, când le venea rândul să-și croiască drumul în viață, pur și simplu acționau? Oare, în tot timpul ăsta, ar fi tre­buit să-și caute un scop?

Era ciudat cum niciunul dintre citatele motivaționale pe care le postase nu avea răspunsul la asta.

— O iubesc foarte mult pe mama ta, a continuat Daniel, de parcă îi citea gândurile. Altfel, nu cred că aș fi fost așa de răb­dător atâta vreme. Dar, Piper… de data asta chiar ai întrecut orice măsură.

Când el a fixat-o cu privirea, genunchii au început să îi tre­mure. Oare mai folosise vreodată tonul ăsta plin de resemnare? Dacă da, nu-și amintea.

— Așa am făcut? a șoptit.

Lângă ea, Hannah se foia, un semn că își dădea seama de gravi­tatea momentului.

Daniel a lăsat capul în jos.

— Proprietarul de la Mondrian îmi finanțează următorul film.

Vestea asta a picat precum o grenadă în mijlocul biroului.

— Nu e deloc fericit cu ce s-a petrecut noaptea trecută, ca să fiu delicat. Ai făcut să pară că hotelul ăla nu are pic de pază, nu e pro­tejat deloc. L-ai făcut de râs. Și, mai rău, ai fi putut să-i dai foc din temelii, a spus Daniel uitându-se cu asprime la Piper, dându-i timp să proceseze toate informațiile. M-a amenințat că-mi taie bugetul, Piper. Și e o sumă considerabilă. Nu pot face filmul fără contribuția lui. Cel puțin, nu până găsesc alt investitor, iar la cum stă economia, s-ar putea să dureze ani în șir.

— Îmi pare rău, a zis Piper dintr-o suflare, iar vestea despre ce repercusiuni aveau faptele ei asupra afacerii tatălui său a făcut-o să se afunde tot mai adânc între pernele canapelei.

Chiar îi distrusese lui Daniel un contract de afaceri, în numele unei fotografii de răzbunare care s-o arate triumfătoare după o des­părțire? Era atât de frivolă și de proastă?

Oare Adrian avusese dreptate?

— Nu am știut… Nu aveam idee cine deține hotelul.

— Nu. Sigur că nu. Ce contează pe cine afectează acțiunile tale, nu-i așa, Piper?

— Bine, a adăugat Hannah îndreptându-se de spate și încruntându-se. Nu trebuie să fii așa de dur cu ea. În mod clar își dă seama c-a greșit.

Daniel a continuat pe același ton.

— Atunci, e o greșeală pentru care va plăti.

Piper și Hannah se uitau una la alta.

— Ce vrei să spui cu, și a făcut din degete semnul de ghilimele, „va plăti”?

Tatăl ei vitreg s-a dus încet în spatele biroului și a deschis unul dintre sertarele de jos, ezitând doar o clipă înainte de a scoate un dosar cu șină. Apoi l-a așezat în fața calendarului de pe birou și s-a uitat la cele două surori cu ochii mijiți.

— Nu prea vorbim despre trecutul vostru. Despre viața pe care ați avut-o înainte să mă însor cu mama voastră. Recunosc, asta, în bună măsură, pentru că sunt egoist și nu am vrut amintiri despre cum a iubit pe cineva înaintea mea.

— Ah, a exclamat Piper din reflex.

El a ignorat-o.

— După cum știți, tatăl vostru era pescar. A trăit în Westport, Washington, orașul în care s-a născut și mama voastră. Un loc drăguț.

Piper a tresărit când a auzit de tatăl ei. Un pescar de crabi pe nume Henry, care murise de tânăr, tras în jos de adâncurile Mării Bering. Privirea îi alunecă spre fereastră, la lumea de dincolo, în­cercând să-și amintească ce a fost înainte de această viață șic, cu care se obișnuise atât de tare. Fundalul și culoarea primilor patru ani din viața ei îi alunecau printre degete şi, totuși, își putea aminti conturul capului tatălui ei. Își putea aminti râsul lui molipsitor, mirosul sărat al pielii lui. Își amintea cum râsul mamei îi răspun­dea ca un ecou, cald și dulce.

Dar nu reușea să se concentreze pe acel moment și pe acel loc, atât de diferite de situația ei actuală, deși încercase de multe ori. Dacă Maureen nu s-ar fi mutat la Los Angeles când era o văduvă îndurerată, fără nimic în afară de frumusețe și de pricepere la cro­itorie, nu ar fi prins niciodată slujba de garderobieră la primul film al lui Daniel. El nu s-ar fi îndrăgostit de ea, stilul ăsta de viață ex­travagant nu ar fi fost decât un vis, iar Maureen ar fi existat într-o altă realitate, inimaginabilă.

— Westport, a repetat Hannah, de parcă gusta cuvântul. Mama nu ne-a zis niciodată numele ăsta.

— Da, bine, îmi imaginez că tot ce s-a întâmplat a fost dureros pentru ea.

El și-a tras nasul, apăsând iar marginea dosarului.

— În mod clar, acum e bine. Mai mult decât bine, a adăugat și a lăsat să treacă niște clipe lungi. Bărbații din Westport… se duc pe Marea Bering în sezonul crabului uriaș, ca să-și câștige veniturile pe un an. Dar nu e ceva pe care se pot baza. Uneori, prind foarte puțin pește și trebuie să împartă sume mici la un echipaj mare. Din cauza asta, tatăl vostru avea și un mic bar.

Colțurile gurii lui Piper s-au arcuit într-un zâmbet. Nimeni nu-i mai vorbise atât de mult despre tatăl ei biologic, iar detali­ile… erau ca niște monede aruncate într-un borcan dinăuntrul ei, care se umplea ușor-ușor. Voia mai mult. Voia să știe totul despre acel bărbat de la care își amintea doar râsul lui molipsitor.

Hannah și-a dres glasul, lipindu-și coapsa de a lui Piper.

— De ce ne spui toate astea acum? a întrebat arătând cu bărbia. Ce e în dosarul ăla?

— Actele barului. V-a lăsat vouă clădirea, în testament, a spus Daniel și a aşezat dosarul mai bine pe birou, apoi l-a deschis. Acum mult timp, am numit un administrator ca să nu cadă în paragină, chiar uitasem complet de el până acum.

— Dumnezeule…, a zis Hannah cu răsuflarea tăiată, în mod evident prevăzând un rezultat al conversației pe care Piper încă nu îl intuia. Vrei să spui că…

Daniel a oftat când Hannah nu și-a terminat gândul.

— Investitorul meu cere să vadă un semn de remușcare pentru ce ai făcut, Piper. Și el e un om care s-a ridicat singur, la fel ca mine, și nu și-ar dori altceva decât să îmi pedepsesc fiica răsfățată.

Piper s-a cutremurat, dar tatăl ei vitreg nu a observat, pentru că se uita prin dosar.

— În mod normal, aș trimite la dracu’ pe oricine mi-ar cere ceva… dar nu pot să-mi ignor intuiția că trebuie să înveți să ai grijă de tine o vreme.

— Ce vrei să spui cu… Piper a făcut din nou semnul ghilime­lelor, „a avea grijă de mine”?

— Vreau să spun că trebuie să ieși din zona de confort. Vreau să spun că pleci la Westport.

Hannah a rămas cu gura căscată.

Piper a sărit în sus.

— Stai, ce? Pentru cât timp? Și ce ar trebui să fac acolo? a înce­put Piper, uitându-se panicată la Hannah. Mama știe despre asta?

— Da, a răspuns Maureen din dreptul ușii. Știe.

Piper a început să se smiorcăie.

— Trei luni, Pipes. Poți suporta. Și sper că o vei face fără ezi­tare, având în vedere că îmi păstrez bugetul pentru film cu înțele­gerea asta, a spus Daniel ridicându-se de la birou și aruncând dosarul în poala lui Piper.

Ea se uita la dosarul cu șină ca la un gândac.

— Deasupra barului e un mic apartament. Am sunat dinainte, să mă asigur că se va face curățenie. Deschid o linie de credit ca să ai de unde începe, dar, după asta…

Daniel părea nefiresc de încântat.

— După asta ești pe cont propriu.

Piper a făcut un inventar mintal cu toate galele și show-urile de modă care ar fi avut loc în trei luni, apoi a sărit în picioare și s-a uitat rugătoare la mama ei.

— Mamă, chiar îl lași să mă trimită de aici? a vorbit aproape clătinându-se. Ce ar trebui să fac? Să pescuiesc ca să trăiesc? Nici pâine prăjită nu știu să fac.

— Sunt convinsă că o să îți dai seama ce e de făcut, a răs­puns Maureen ușor, cu o expresie compătimitoare, dar fermă. O să-ți prindă bine. O să vezi. Poate chiar o să afli câte ceva despre tine însăți.

— Nu, s-a opus Piper dând din cap.

Oare seara trecută nu demonstrase faptul că nu era bună de nimic altceva, în afară de a petrece și de a fi sexy? Nu avea aptitu­dini pentru supraviețuirea în afara ușilor acestei case. Dar se putea descurca, câtă vreme se învârtea într-un mediu familiar. În afara lui, incapacitățile și incompetența ei s-ar dovedi teribile.

— Nu, nu. Nu mă duc.

— Atunci nu îți plătesc datoriile legale, a spus Daniel sceptic.

— Tremur, a șoptit Piper ridicând o mână tremurătoare. Uitați-vă la mine.

Hannah a cuprins-o de umeri pe Piper.

— Merg cu ea.

Daniel părea să ezite.

— Și cum rămâne cu slujba ta? Am tras sfori la Sergei să-ți dea mult doritul post la compania de producție.

Când a auzit numele lui Sergei, băiatul care îi plăcea de multă vreme lui Hannah, Piper a simţit cum hotărârea ei scădea. În ulti­mul an, cea mai tânără dintre surorile Bellinger se dădea în vânt după debutantul la Hollywood, visătorul care luase Palme d’Or la Cannes cu filmul de debut. Baladele care se auzeau mereu din ca­mera lui Hannah se datorau acestei îndrăgostiri profunde.

Solidaritatea surorii ei îi strângea inima, dar în niciun caz nu avea să lase păcatele ei să o exileze pe ființa preferată la Westport. Nici Piper nu se resemnase încă.

— Daniel o să se răzgândească, i-a șoptit Piper lui Hannah. O să fie bine.

— Nu o să mă răzgândesc, a spus Daniel apăsat, părând ofensat de-a dreptul. Pleci la final de iulie.

Piper a făcut un calcul mintal.

— Dar asta e în doar câteva săptămâni.

— Ți-aș fi zis să folosești timpul ăsta ca să-ți lași lucrurile în ordine, dar nu ai ce lucruri să aranjezi.

Maureen a scos un sunet dezaprobator.

— Cred că ajunge, Daniel.

Cu o expresie de nemulţumire, ea le-a condus din cameră pe cele două fete aflate în stare de șoc.

— Haideți. Avem cu toții nevoie de ceva timp să ne obișnuim cu veștile.

Cele trei femei Bellinger au urcat împreună scările până la eta­jul al treilea, unde dormitoarele lui Piper și al lui Hannah se aflau unul în fața celuilalt pe un hol tapetat. Intrate în camera lui Piper, Maureen și Hannah au așezat-o pe pat, apoi s-au dat un pas înapoi, de parcă ar fi fost două studente la medicină care aveau de dat un diagnostic.

Hannah s-a lăsat pe genunchi și se uita la fața ei.

— Cum ești, Piper?

— Chiar nu poți să-l convingi să se răzgândească? se smiorcăia Piper.

— Îmi pare rău, drăguță, a zis Maureen dând din cap.

Mama ei s-a așezat lângă ea pe pat și i-a luat mâinile amorțite într-ale ei. Câteva clipe interminabile, nu a zis nimic, în mod clar pregătindu-se pentru ceva important.

— Cred că unul dintre motivele pentru care nu m-am luptat mai tare cu Daniel să nu te trimită la Westport… ei bine, e vino­văția pe care o simt că am ținut pentru mine atâtea lucruri despre tatăl vostru. Atât de multă vreme am simțit foarte multă durere. Și frustrare. Și am adunat totul în mine, neglijând să am grijă de amintirea lui. Nu a fost corect din partea mea, a spus Maureen închizând ochii. Să mergi la Westport… înseamnă să-l cunoști pe tatăl tău, Piper. El este Westport. În acel loc sunt încă atât de multe povești… și sunt încă vii în orașul ăla. De asta nu am putut ră­mâne după ce a murit. Era peste tot în jurul meu… Și eram așa de supărată din cauza nedreptății a ceea ce s-a întâmplat. Nici părinții mei nu au reușit să mă convingă.

— Cât au mai rămas în Westport după ce ai plecat, a întrebat Hannah, referindu-se la bunicii care îi vizitau din când în când, deși tot mai rar, pe măsură ce surorile creșteau.

Când Daniel le-a adoptat oficial pe Piper și pe Hannah, bu­nicii nu păruseră a fi de acord cu tot procesul, iar legătura dintre ei și Maureen s-a răcit, chiar dacă mai vorbeau la aniversări sau de sărbători.

— Nu mult. La puțin timp după ce am plecat, și-au cumpă­rat o fermă în Utah. Departe de apă, a urmat Maureen coborând privirea spre mâini. Presupun că magia orașului dispăruse pen­tru noi toți.

Piper putea înțelege perspectiva mamei sale. Putea să îi înțe­leagă vinovăția. Dar i se schimba toată viața pentru un bărbat pe care nici nu-l cunoscuse. Trecuseră 24 de ani fără niciun cuvânt despre Henry Cross. Doar mama ei nu se aștepta să sară în sus acum pentru că ea decisese să-și răscumpere propria vinovăție.

— Nu e drept, a mormăit Piper, lăsându-se pe spate pe pat și deranjându-și cearceafurile ecru.

Hannah s-a întins lângă ea și a îmbrățișat-o.

— Sunt doar trei luni, a spus Maureen și a ieşit din cameră.

Chiar înainte să iasă, își sprijinise mâinile pe tocul ușii.

— Un pont, Piper. Bărbații din Westport… nu sunt precum cei cu care ești tu obișnuită. Sunt neșlefuiți și direcți. Capabili de multe lucruri, de care cunoștințele tale… nu ar fi în stare, i-a zis Maureen cu privirea rece. Ce fac ei e periculos și nu le pasă cât de tare te sperie asta, pleacă pe mare orice ar fi. Mereu vor alege marea în defavoarea femeii. Și vor prefera să moară făcând ceea ce iubesc, în loc să stea acasă liniștiți.

Tonul neobișnuit de grav al lui Maureen a făcut-o pe Piper să se afunde și mai tare în pat.

— De ce îmi spui asta?

Mama a ridicat ușor din umeri.

— Un bărbat cu o aură de pericol poate fi atractiv pentru o femeie. Până nu mai e atractiv. Și atunci poate fi teribil. Doar să ții minte asta dacă cumva… te vei simți atrasă.

Maureen părea să vrea să mai spună ceva, dar a bătut în tocul ușii de două ori și a plecată, lăsându-le pe fete să se holbeze în urma ei.

Piper s-a întins după perne și i-a dat una și lui Hannah.

— Te rog, sufocă-mă cu asta. E un gest de milă.

— Merg cu tine la Westport.

— Nu. Cum rămâne cu slujba ta? Cu Sergei? a exclamat Piper. Ți se întâmplă lucruri bune aici, Hanns.

Piper se uita la ea cu o față prefăcut serioasă.

— Tre’ să fie bunăciuni și în Westport, nu?

— Clar merg cu tine.”