Fragment în premieră: French Kissing in New York, Anne-Sophie Jouhanneau

A doua sugestie pentru Bookfest (24-28 mai 2023) este French Kissing in New York, un roman YA (Young Adult) pentru cei care au iubit Săruturi și croissants și pentru cei cărora le plac poveștile de dragoste magice, bazate pe happenstance (întâlniri întâmplătoare și coincidențe fericite).

Despre carte:

Margot n‑a reușit să‑și ia gândul de la Zach, americanul pe care l‑a cunoscut într‑o noapte magică la Paris. Cei doi s‑au îndrăgostit fulgerător și au petrecut o seară perfectă. Întâlnirea lor a culminat cu un sărut și cu o promisiune: dacă universul vrea ca ei să fie împreună, soarta va găsi o cale ca acest lucru să se întâmple.

Un an mai târziu, Margot și‑a terminat școala în Franța și tocmai a ajuns în New York, gata să‑și înceapă munca de bucătar într‑unul dintre restaurantele din Manhattan, să se bucure de nunta tatălui său și să îl revadă pe Zach. Dar se pot întâmpla multe într‑un an, iar promisiunile făcute în umbra turnului Eiffel arată cu totul altfel sub luminile orbitoare ale New Yorkului.

Margot își petrece toamna încercând să‑l găsească pe Zach și îi cere ajutorul lui Ben, simpaticul bucătar din restaurantul unde lucrează. Ea e convinsă că și‑a găsit sufletul‑pereche în acea seară în Paris, dar dacă universul are un plan diferit? Orice este posibil în New York City. În special, l’amour à l’américaine.

Fragment:

„CAPITOLUL 1

Un an mai târziu

Dintotdeauna am visat asta, dar încă sunt puţin uluită că se în­tâmplă. Mă aflu la New York. Locuiesc aici de acum. E real. E ciu­dat. E… minunat.

Terminalul aeroportului arată ca un mall de dimensiunea unui oraş. Are de toate, de la mărci de lux, până la cafenele aliniate de-a lun­gul coridoarelor şi o mulţime de oameni, cred că mai mulţi decât am văzut în toată viaţa mea. În căşti, Taylor Swift îmi cântă un imn pe care l-am ales special pentru acest moment, iar melodia ritmată înăbuşă zarva terminalului. Bine ai venit la New York! New Yorkul te aştepta.

Nu la fel de mult pe cât îl aşteptam eu.

După ce trec de vamă, caut indicatoarele pentru zona de recu­perare a bagajelor. Şi îmi stă inima-n loc. La capătul benzii trans­portoare e un tip înalt, cu părul blond, umeri laţi şi picioare subţiri. Îl recunosc imediat. El e. Cel la care m-am gândit fără încetare, cel pe care l-am întâlnit în fiecare noapte în visele mele, unicul şi singurul. Zach.

Întâlnirea noastră e peste două zile, dar în acest moment simt cum transpir, pielea mi-e uscată de la aerul condiţionat din avion, iar respiraţia îmi miroase urât din cauza mâncării industriale de proastă calitate. Nu e nici pe departe cum speram că va fi revederea noastră, după un an întreg în care mi-am imaginat-o în fel şi chip, dar nu am de ales. Zach e aici, acum. Deci…

Mă strecor printre ceilalţi pasageri şi, înainte de mă lăsa cople­şită de emoţie, afişez cel mai frumos zâmbet pe care îl posed, apoi îl bat pe umăr. Se întoarce. Mă holbez la el, creierul meu dovedin­du-se prea lent în procesarea realităţii. Nu e Zach. De fapt, nu sea­mănă chiar deloc cu Zach. Văzut de aproape, nu e nici măcar blond. A fost doar o plăsmuire a imaginaţiei mele. Înjur în gând, dând vina pe diferenţa de fus orar.

— Da, ce e?

Pare enervat. Acum trebuie să spun ceva.

— Bună! Ştii cumva când vin valizele noastre? Mă aşteaptă tata.

Tipul face ochii mari şi, fără să-mi răspundă, îmi arată cu dege­tul ecranul de deasupra benzii transportoare. Cel la care se uita toată lumea, cel care indica momentul – exact peste patru minute – când bagajele noastre urmează să fie încărcate pe bandă.

— Perfect! spun, extrem de veselă deşi, în sinea mea, sunt dis­trusă. O să-i trimit mesaj!

Cu obrajii arzând, mă amestec din nou în mulţime. Câte mi­nute înseamnă două zile? Însă uit totul când văd feţele vesele ale lui papa1 şi ale lui Miguel privindu-mă din spatele uşilor glisante ale terminalului. Papa îşi aruncă braţele în aer într-o mişcare pe care o bănuiesc a fi gestul de a-mi face cu mâna, dar care, de fapt, îl face să arate ca o marionetă zgâlţâită de vânt, precum cele care atârnă la intrările reprezentanţelor de maşini uzate pe care le vezi la televizi­unea americană.

Când ajungem suficient de aproape, ne dăm reciproc câte o bise – adică ne pupăm pe obraz, în stil franţuzesc. Apoi, papa mă strânge într-o îmbrăţişare americană. Asta mi-a spus dintotdeauna, încă de când eram copil: când ai două culturi, ai parte de tot ce e mai bun din amândouă. Uneori, asta înseamnă dublarea unui lucru bun, cum ar fi un sandviş cu pâine prăjită şi brânză, sau o baghetă. Sau o tarte aux pommes cu glazură deasupra care, da, ştiu, e doar o „plăcintă cu mere“.

Prietenul lui papa – adică logodnicul lui, Miguel – mă îmbrăţi­şează şi mă pupă şi el: învaţă repede.

Papa a locuit cea mai mare parte a vieţii lui în Manhattan. Vine la sediul firmei – un distribuitor de vinuri – la Paris de câteva ori pe an, pentru treburi de serviciu, şi-şi petrece majoritatea vacanţelor cu noi, în Franţa. Miguel l-a însoţit de câteva ori. Eu însă nu am avut ocazia să-i vizitez la New York… până acum.

Miguel îmi întinde o cutie din carton unsuros pe care scrie „ALUAT“1.

— Tatăl tău a vrut să-ţi aducă baloane de bun venit, spune ui­tându-se la cele care zboară în jurul nostru, dar eu am avut altă idee.

De cum deschid cutia, încep să salivez. Şase gogoşi uriaşe, fie­care cu altă glazură, mă privesc din cutie. „Uriaşe“ însemnând că fiecare din ele e cam cât faţa mea. Nici măcar nu ştiu cum aş putea băga vreuna în gură, deşi sunt sigură că vreau să încerc.

— Ştiu că nu sunt croasante, începe Miguel.

Papa se uită pieziş la el, ca şi cum s-ar fi certat de multe ori în­cercând să stabilească ce desert e mai bun croasantele sau gogoşile.

— Dar, asta e şi ideea. Bienvenue1, Margot! Dacă nu cari tot timpul mâncare după tine, nu eşti cu adevărat americancă.

Râd.

— Provocare acceptată.

Îmi chiorăie stomacul. Apuc prima gogoaşă care-mi atrage privi­rea, cea cu glazură roz intens, şi muşc din ea. Textura e incredibil de densă, dar nu uscată, e pufoasă, dar şi crocantă, datorită stratului de zahăr de deasupra. Aroma subtilă de hibiscus mă surprinde plăcut. Are gust de vară, savuros, dar şi uşor totodată. Sunt îndrăgostită.

— Am o întrebare rapidă pentru tine, spun întorcându-mă către papa. Ce-ai zice dacă Miguel tocmai ar fi devenit tăticul meu preferat?

Iniţial, când am făcut planuri să mă mut la New York, am ştiut că urma să locuiesc cu papa şi iubitul lui până mi-aş fi găsit un apar­tament, dar nu mă aşteptasem ca ei să fie deja logodiţi până la sosi­rea mea, după patru ani de relaţie.

Acum, Miguel e viitorul meu tată vitreg, iar căsătoria lor va avea loc peste trei luni. Nici n-aş fi putut spera la un început mai bun al vieţii mele în marele oraş.

Papa se strâmbă.

— Scuză-mă, ma fille,2 dar aminteşte-mi, te rog, cine a con­vins-o pe mama ta să te lase să vii să locuieşti aici, cu noi?

— Bine punctat, zic muşcând încă o dată din gogoaşă, în timp ce el apucă mânerul valizei.

Dacă tot a adus vorba de ea, îmi scot telefonul şi recitesc mesa­jul care mă aştepta când am aterizat: Bien arrivée? J’espère que tu ne vas pas te perdre dans l’aéroport. C’est vraiment grand.

Uf! Mă enervez, deşi pentru o clipă chiar am crezut că mă pierd pe-acolo. Evident, n-o să-i spun. Nu vreau să mai adaug încă ceva la lunga listă de motive pentru care n-ar fi trebuit să vin aici niciodată. Un oraş atât de mare! Atât de necruţător! Şi zgomotos, pe deasupra. Probabil mult prea mult pentru o fată de optsprezece ani, de la ţară, ca mine. Maman n-a încercat de­loc să ascundă faptul că, după părerea ei, mutarea mea aici e o idee groaznică.

Dar eu eram hotărâtă. În ultimele câteva luni, pe când şcoala se apropia de sfârşit, mi-am trimis CV-ul unei liste tot mai mari de restaurante. Nu primisem încă niciun răspuns, când papa mi-a spus că citise un articol despre un restaurant nou des­chis, numit Nutrio şi condus de renumitul chef Franklin Boyd. Imaginaţi-vă surprinderea mea când am descoperit că maman lucrase cu el pe când locuia la New York, cu mulţi ani în urmă, şi că fuseseră chiar prieteni.

Am rugat-o să îi scrie, dar maman s-a opus tot timpul. Găsea o mulţime de pretexte: N-am mai vorbit de ani buni… Nu te văd, chiar nu te văd, lucrând cu el… Margot, crede-mă că nu-ţi va plă­cea să găteşti într-un restaurant din New York. Şi a tot continuat să-mi repete cât de diferite sunt restaurantele în marele oraş. A fost extrem de enervant.

Sigur că nu e ca în Franţa. De asta şi sunt aici. Maman găteşte acelaşi meniu de mâncăruri franţuzeşti clasice, într-un restau­rant în care decorul nu s-a schimbat niciodată, de când eram co­pil. Ştiu că ei îi place, dar eu vreau mai mult. Vreau altceva.

Abia după ce mi-am rezervat biletul de avion şi maman a în­ţeles că plec cu adevărat, a fost de acord să ia legătura cu fostul ei prieten. Care nu doar că i-a răspuns foarte repede, dar a şi trans­mis ceva ce m-a făcut să sar în sus de bucurie:

Bien sûr, Nadia! Îi voi da datele de contact ale lui Margot lui Raven, una dintre ajutoarele mele, şi ea o va contacta când apare vreun post liber, ceea ce se întâmplă mai tot timpul. Iar Margot mă poate suna oricând, după ce ajunge la New York.

Nu-i aşa că era minunat? Am continuat să trimit CV-uri şi după aceea, dar cumva, în sufletul meu, ştiam că aici avea să fie noua mea bucătărie. Am citit tot ce am reuşit să găsesc despre Nutrio şi pare un local minunat. E un restaurant vegetarian modern, aflat în Flatiron District, care a primit de curând o recenzie strălucită în New York Times şi care se află foarte aproape de apartamentul unde locuieşte papa. În mintea mea, deja lucrez acolo. O să iau legătura cu Raven chiar luni, de îndată ce mă voi fi instalat. Fabuloasa mea viaţă la New York aproape a început!

Ieşim din terminal, urmaţi de Miguel.

— Şi, Bella – asta e porecla pe care mi-a dat-o Miguel – nu sunt sigur că sunt pregătit să fiu tatăl nimănui.

Îmi aştern pe faţă cea mai mâhnită expresie posibil.

— Bine, deci nu primeşti gogoşi.

Afară e un aer dens. Aburind. Apăsător, într-un fel în care mă face să-mi simt imediat greutatea hainelor, blugi şi tricou. La asta nu mă aşteptam.

După câteva minute, ne înghesuim toţi trei pe bancheta din spate a unui taxi galben – eu în mijloc, cu cutia de gogoşi în braţe. Am terminat-o pe cea cu hibiscus, dar mai vreau. Poate cea cu gla­zură simplă va fi o alegere potrivită pentru a-mi curăţa cerul gurii. Miguel se uită cu poftă la gogoşi, iar eu întorc cutia spre el, să aleagă. Haide, că doar ştim cu toţii de ce a cumpărat gogoşile. E ca atunci când îi fac tort de aniversare celui mai bun prieten al meu, Julien. Îl fac pentru el, dar îl fac şi pentru mine.

În America, totul e mai mare. Aşa se spune. Dar nu cred că înţe­lesesem exact ce înseamnă asta înainte ca taxiul nostru să intre pe o autostradă aglomerată, cu mai multe benzi decât puteam eu nu­măra. Strâng pumnii, pe când maşina se mută de pe stânga pe dreapta, încercând să ne scurteze călătoria cu câteva secunde.

— Cum au fost ultimele zile acasă? întreabă papa.

Are o expresie vinovată. Ştie că lui maman nu i-a convenit mu­tarea mea aici.

— Ştii cum e maman, spun, dându-mi ochii peste cap. Ne-sentimentală, dar nici fără sentimente.

Râde ciudat, făcându-mă acum pe mine să mă simt vinovată.

— O să fie bine. Acum sunt aici, va trebui să se obişnuiască cu ideea.

— Ştiu, dar a fost foarte afectată de faptul că…

— De faptul că nu-mi urmez visul până la capăt, da, ştiu. Dar acum am optsprezece ani. Şi asta e ceea ce vreau. Mi-aş fi croit drum până aici chiar şi fără ajutorul vostru.

Părinţii mei n-au fost niciodată un cuplu, dar se iubesc profund. Doar că nu şi romantic. Totul a început atunci când, proaspăt ieşită de pe băncile şcolii de gastronomie de la Paris, maman s-a mutat singură la New York. Cam cât de ipocrită e treaba asta? N-a durat mult până să întâlnească şi alţi francezi în Big Apple – se pare că sunt peste tot prin oraş –, inclusiv pe papa, care a crescut aici. Părinţii lui sunt francezi, dar au locuit timp de treizeci de ani în State, unde s-au şi născut cei doi fii ai lor. Papa a crescut în Upper East Side, învăţând franceza acasă şi engleza în şcoală. Şi-a dorit dintotdeauna să petreacă timp în Franţa, dar a început să lucreze imediat după ce a terminat colegiul şi a rămas acolo.

În acelaşi timp, maman, la douăzeci şi ceva de ani, încercase toate muncile posibile până când, în cele din urmă, hotărâse să-şi urmeze pasiunea pentru bucătărie. Părinţii mei s-au împrietenit la câteva luni după mutarea ei aici şi curând au devenit inseparabili. Am auzit poveşti despre petreceri nebuneşti şi călătorii hotărâte în ultimul moment la Hamptons, în Chicago, unde locuia unchiul meu, fratele lui papa. Lunile au devenit ani. Maman simţea că nu avusese niciodată un iubit, la modul serios, dar îşi dorea un copil. Şi lui papa i-ar fi plăcut să aibă unul. În cele din urmă au căzut de acord să-l facă împreună. Nu-mi place să mă gândesc că am fost un copil făcut în eprubetă – dacă chiar aşa s-o fi întâmplat – aşa că n-am cerut niciodată detalii despre cum un bărbat homosexual şi o femeie heterosexuală m-au făcut pe moi. N-a fost chiar o poveste de dragoste memorabilă, dar ştiu, încă de la o vârstă foarte fragedă, un singur lucru: am fost dorită. Nu le-a păsat câtuşi de puţin că for­mează o familie un pic mai altfel.

Înainte ca papa să aducă iar vorba despre maman, schimb subiectul.

— În ultima seară, am dat o petrecere cu prietenii mei, cu Julien şi alţi prieteni de la şcoală. Mi-au dat un album cu toate pozele noastre şi am cântat karaoke ore în şir. A fost rău, în sensul bun.

— Acum, în sfârşit, eşti aici, spune papa cu un surâs de uşurare.

— Şi Ziua Zach vine peste noi! adaugă Miguel.

Da, suntem genul acela de familie. Nu împărtăşim excesiv, dar suntem generoşi cu informaţiile, mai ales când sunt savuroase. De exemplu, cum am cunoscut eu un tip la Paris şi am făcut un pact să ne vedem peste un an într-un anume loc, la o anume oră, în New York. Maman s-a albit la faţă când a aflat că am umblat toată noaptea pe-afară cu un străin, dar, ce naiba, m-am întors totuşi în­treagă acasă. Eram încă atât de îmbătată de endorfinele generate de Zach, încât nu mi-a păsat că am fost pedepsită o lună.

Oftez dramatic.

— Sunt emoţionată.

Papa îmi aruncă o privire.

— Emoţionată de fericire că o să-l vezi aşa de curând, sau neli­niştită că s-ar putea să nu se întâmple?

O secundă mi-e de ajuns ca să gândesc. Acea noapte petrecută cu Zach, promisiunea făcută unul altuia, totul a fost real. Am sim­ţit-o atunci adânc în mine, până în măduva oaselor, şi nimic nu s-a schimbat în ultimul an. Sunt pregătită pentru dragoste. Pentru una dintre acelea care-ţi schimbă viaţa. Genul de nu-pot-să-respir-fără-tine. Dragoste cu D mare. A fost un moment, în noaptea aceea, când Zach mi-a spus, privindu-mă adânc în ochi, că nu fusese nici­odată atât de îndrăgostit până atunci. Încă îmi amintesc senzaţia aceea, că mi se taie picioarele, când am înţeles ce voia să spună.

— Emoţionată de fericire, răspund şi mă uit la telefon să văd cât e ceasul. Mai e doar o zi şi jumătate.

Miguel râde, între două muşcături din gogoaşă.

— Aţi face bine să nu ne furaţi lumina reflectoarelor, la nuntă.

— N-aş băga mâna în foc, îi răspund cu un rânjet diavolesc.

— Uite, spune papa.

Mergem pe un pod – podul Williamsburg, îmi spune – şi deja se vede oraşul. Observ întâi Empire State Building, cel mai cunos­cut zgârie-nori proiectat pe cel mai cunoscut orizont. Ajungem curând să trecem pe lângă clădiri din cărămidă crem sau roşii, ma­joritatea având scări de metal amplasate pe faţadă, de sus până jos. Ieşiri de incendiu, explică Miguel. Suntem înconjuraţi de maşini, taxiuri, autobuze şi biciclete. Şi oameni! Trotuarele mişună de oa­meni mergând toţi în aceeaşi direcţie, ca nişte somoni care mi­grează în susul râului.

Mi se pune un nod în gât de emoţie.

Sunt. Aici.

În sfârşit!

— La început, ţi s-ar putea părea copleşitor, spune papa. Toto, nu mai eşti în Touraine, spune făcându-mi cu ochiul.

Touraine e regiunea lui maman. Şi presupun că şi a mea. Are dreptate. E un contrast izbitor faţă de dealurile pe care am crescut şi viaţa liniştită pe care am trăit-o.

— Îmi place de mor, îi spun. Daţi-mi freamăt, mulţimi şi senza­ţii tari! Pentru asta am venit.

Oraşul care nu doarme niciodată, unde luminile strălucesc mai puternic şi unde se făuresc visele. Să gătesc într-unul dintre cele mai grozave restaurante. Cu Zach alături de mine, pentru totdeauna. Deja simt că acest loc impunător e al meu: plin de posibilităţi şi aventură. Şi, desigur, de dragoste. În sfârşit, viaţa mea începe.”