Chiar dacă au fost sărbătorile, nu am avut așa de mult timp liber și am citit doar patru cărți. Ce-i drept, una a avut peste 600 de pagini și oricum, importantă e calitatea, nu cantitatea, nu? 😀
Pasiune simplă. Confesiunea adolescentei, Annie Ernaux, editura Pandora M
Uneori, când citesc cărți ale unor autori multi-premiați, mă întreb dacă nu suntem cumva în “Hainele noi ale împăratului” și ridicăm în slavi ceva doar pentru că nu pricepem nimic din acel lucru, dar nu vrem să mărturisim de teamă să nu părem proști.
Nu știu dacă e o carte buna sau slabă, știu doar că mi s-a părut anostă, greoaie, un soi de “memoir dump” al unei persoane care nu mi-a “spus” nimic. Toate obsesiile despre care vorbea, tot acel du-te-vino între planurile temporale, amestecul de personaje au fost un melange obositor fără cap și coadă. Aducerea aminte nu a părut să aibă nici măcar efect vindecător sau purificator pentru scriitoare, nu pare să fi învățat nimic din experiențele trecute și asta deducem foarte ușor din ordinea în care sunt așezate cele două povestiri în carte.
Prima – povestea unei relații cu un bărbat însurat pentru care avea o obsesie bolnavă care o împiedica pe alocuri și să-si trăiască viața normal (nici măcar dragoste nu i-aș spune) – relație la maturitatea avansată, când băieții ei sunt, la rândul lor, adulți. A doua, un talmeș-balmeș de experiențe traumatice transformatoare la adolescență pe care nu pare să le fi procesat nicicum, decât, poate, prin adoptarea unor comportamente auto-distructive (bulimie, furtul din magazine).
Cartea conține și foarte multe trimiteri și referințe culturale franceze, greu de urmărit și de înțeles pentru non-francofoni, posibil pentru francezii trecuți de o anumita vârstă, care au trăit aceleași vremuri cu ea, să fie mai savuroase. Nu mi s-a părut o lectură reprezentativă despre tumultul adolescenței, așa cum am mai auzit, și cu siguranță nu aș recomanda-o adolescentelor.
Sora pierdută, Lucinda Riley, editura Litera
Am revenit asupra seriei Cele șapte surori în lumina iminentei apariții a volumului care încheie seria, Povestea lui Atlas. Am recitit, de data asta integral (o mai citisem în engleza, dar cam pe sărite) povestea surorii pierdute, Merry McDougal, pe care celelalte șase fete adoptate de miliardarul excentric Pa Salt o caută pe jumătate de glob, din Noua Zeelandă până la Toronto și apoi Londra și Dublin.
Așa cum ne-a obișnuit fiecare volum, și cartea de față ne poartă în trecut pe urmele unei înaintașe a protagonistei, și, de data asta vom afla mai multe despre rezistența irlandeză (în Irlanda de Sud) împotriva ocupației britanice și luptele sângeroase care au secerat o mulțime de vieți între 1920 și 1922, precum și despre rolul jucat de femei în aceste răzmerițe, cu precădere de tânăra Nuala Murphy.
Povestea continuă în 1955 cu Merry la vârsta de 6 ani, apoi în 1960 cu Merry de 11 ani, alternând cu prezentul, în care Merry întreprinde o călătorie cu scopul de a căuta informații despre cineva din tinerețea ei, dar fără să aibă îndoieli cu privire la originea ei (spre deosebire de celelalte șase surori, Merry crede că știe cine este și nu primește coordonatele de pe sfera armilară și scrisoarea de la Pa Salt decât la finalul cărții). Mai avem puțin de așteptat până pe 11 mai, când va fi publicat pe plan mondial ultimul volum, care ne va dezvălui tot ce ne dorim să știm despre misterul lui Pa Salt și al celor șapte surori.
Trei ani de singurătate, Claire Alexander, editura Litera
O carte scrisă sub formă de jurnal, cu incursiuni în trecutul protagonistei, amintiri ne-cronologice inserate pentru a justifica sau a explica anumite acțiuni sau reacții.
Meredith nu a mai ieșit din casă de 1214 zile și, pe măsură ce citim, începe să deducem și apoi aflăm că această auto-izolare a fost declanșată de un eveniment traumatic, pe fondul depresiei de care suferă încă din copilărie și a abuzului emoțional la care a fost supusă din partea mamei ei.
Ca cititor vei simți adesea multă furie citind rândurile din carte, dar și empatie pentru micuța Meredith care s-a simțit nedorită și neiubită toată viața ei. Ca întotdeauna, ceea ce face diferența este sistemul de sprijin, și nu doar cel personal, dar și cel social. Meredith are parte de implicarea Asistenței Sociale, primește ședințe de terapie gratuite (online), o vizitează constant un voluntar al unui ONG care se ocupă de persoanele singure, apoi o voluntară a unui ONG care se ocupă specific de victimele traumei prin care a trecut Meredith.
Deși inițial sistemul de sprijin personal al lui Meredith este format dintr-o singură persoană (Sadie, prietena ei din copilărie), pe măsură ce Meredith lasă și alți oameni să se apropie, cercul ei se mărește și ea se simte în siguranță să facă din ce în ce mai multe lucruri „normale”: să facă câțiva pași pe alee, să iasă până la magazinul din apropiere, să interacționeze cu copilul din vecini.
Este o carte greu de citit pentru cei care se confruntă cu probleme de anxietate sau depresie și cred că ar trebui să menționez că are niște triggers care v-ar putea afecta emoțional: violență sexuală, parenting abuziv, pierderi de sarcină, violență domestică.
Mica dansatoare, Melanie Laschalles, editura Niculescu
Dacă o cauți pe Google pe Marie van Goethem, o să descoperi că viața ei este învăluită în mister. Se cunosc puține despre cea care i-a pozat lui Degas pentru schițe și pentru cea mai faimoasă statuie a lui, Mica dansatoare în vârstă de paisprezece ani. Romanul de față este o relatare ficționalizată și romanticizată a vieții lui Marie și a relației ei cu Edgar Degas, în vremurile tulburi ale răscoalelor din Paris.
În ciuda detaliilor generos adăugate de imaginația scriitoarei, viața multor balerine de la 1878-1880 este exact așa cum este descrisă în carte: denumite “șobolani de operă”, fetele sărace și înfometate aveau statut de aproape sclave, cel mai probabil forțate să se prostitueze de către domnii care plăteau abonamente speciale pentru a le “admira”. De altfel, dacă veți privi cu atenție tablourile lui Degas cu balerine, veți remarca pe fundal figuri masculine aristocrate care privesc dansatoarele.
Pentru a da mai multă culoare personajului și pentru a-i explica și dispariția (nu există nicăieri vreo înregistrare cu privire la viața ulterioară a lui Marie, după ce a pozat pentru sculptură și ulterior a fost concediată de la Operă și nici despre moartea ei), Melanie Leschallas o transformă pe Marie într-o revoluționară, alături de Louise Michel, faimoasa “Lupoaică Roșie” a Comunei din Paris.