Fragment în avanpremieră: Nu-i ușor să fugi de fericire

După atâția ani în care am postat fragmente în avanpremieră ale cărților altor scriitori, iată că a venit momentul să postez și un fragment din propria mea carte! Eu încă sunt în etapa „nu-mi vine să cred” și nu e deloc rea starea asta, pentru că e ca o euforie din aia bună, știți ce zic?

Cartea e în curs de apariție la editura Trei și poate fi precomandată aici.

Fragment

Nu-i ușor să fugi de fericire

Laura Frunză

Editura Trei, colecția Autori români

”Nu se așteptase ca un lucru atât de banal, Revelionul — Revelionul la treizeci de ani — s‑o azvârle tem­porar de pe traiectoria ei ascendentă, dar iată că se întâmplase. De asta se și afla acolo, pe nava aia de croa­zieră stupidă, plină de cupluri, care acum așteptau în frig, unul lângă altul, să bată gongul care anunța tre­cerea în noul an. Fugise și se ascunsese cu sticla de șampanie, sperând că n‑o s‑o găsească nimeni, sperând să‑și alunge nefericirea și frustrarea singură, în unicul mod în care putea, din momentul în care îi secaseră la­crimile: cu sticla de băutură în mână.

Alesese pentru ocazia asta un vin spumant scump, care îi atrăsese atenția în crama pe care o vizitaseră cu două zile în urmă, în Rajac. Dar uite că o găsise cineva care se simțea fix ca ea, în ciuda verighetei pe care Ileana i‑o zărise pe deget. Și Bogdan era nefericit, iar Ileana se convinse astfel încă o dată că verigheta nu era vreun ga­rant al fericirii perpetue, ba dimpotrivă.

— Ce faci aici? se întrebară reciproc în același timp și Ileana râse, la fel și Bogdan, dar râsul nu li se reflectă ni­ciunuia în ochi.

Ileana ridică sticla de șampanie.

— Am dat o căruță de bani pe sticla asta și m‑am gân­dit că nu vreau s‑o împart cu nimeni, glumi ea, așa cum făcea întotdeauna. Dar acum că ești tu aici, ce zici, s‑o bem împreună?

Îi întinse sticla.

— Faci tu onorurile?

El păru să ezite, dar întinse mâna după sticlă. Îi des­făcu staniolul, apoi răsuci cu grijă sârmulița care ținea dopul. Împinse dopul de plută cu degetul mare și acesta sări cu un pocnet surd, iar băutura țâșni înspumată. Ileana puse gura pe buza sticlei și sorbi spuma, râzând.

— Să n‑o lăsăm să se irosească, îl tachină ea.

Fără să vrea, atinse cu buzele mâna lui Bogdan, care încă ținea degetele în jurul sticlei. El sări ca ars și făcu un pas în spate, iar băutura i se vărsă peste mână.

— Scuze, scuze, spuse el, părând dintr‑odată confuz și speriat.

Ileana flutură din mână.

— Nu face nimic.

Îi luă sticla și bău o gură din șampania rece. Bulele o gâdilară pe limbă și simți, la propriu, cum alcoolul i se urcă direct la cap.

— Deci, ce faci aici, totuși? Și cum de nu te‑am văzut până acum, că sunt de trei zile pe vapor?

— Aici, pe navă, sau aici, singur, când toată lumea așteaptă Revelionul pe puntea principală?

— Aici, singur.

Îi întinse sticla și el o privi lung, iar Ileana își dădu ochii peste cap. În cele din urmă, el acceptă sticla și luă o înghițitură mare de băutură.

— De ce nu ești acolo cu toată lumea? Cu… nevastă‑ta? întrebă ea, arătând spre verighetă.

Bogdan rămase tăcut o clipă, ca și cum s‑ar fi gândit ce să răspundă. Apoi păru să se hotărască.

— Nevastă‑mea, răspunse el folosind același cuvânt și arătând spre verighetă, tocmai mi‑a cerut să divorțăm.

Mai luă o înghițitură din șampanie, apoi adăugă:

— Într‑o croazieră în care, chipurile, veniserăm ca să reparăm lucrurile.

Rosti totul pe un ton amar, gâtuit, de parcă nu se convinsese nici el că așa stăteau lucrurile.

— Nasol. Aveți copii?

— Avem, da. O fată.

— Atunci nu divorța, orice‑ar fi, îi spuse ea, pe un ton surprinzător de pătimaș.

El o privi surprins, cu o cută adâncă între sprâncene. Ileana își continuă pledoaria.

— Copiii ies mereu cei mai afectați din toată povestea asta. Voi o să vă certați și o să vă împărțiți lucrurile, casa, timpul, copilul. Și ea, fata, o să sufere cel mai tare, pen­tru că o să preia din suferința voastră, din frustrările și din nervii voștri. Nu divorța. Fă orice trebuie să faci, dar rămâi cu nevasta ta. Umilește‑te, schimbă‑te, cere‑i ier­tare pentru chestii pe care nu le‑ai făcut, orice e nevoie. Promite‑i orice îți cere.

— Pari să știi multe despre asta, comentă el sec.

— Nu chiar. Nu sunt divorțată, nici n‑am copii. Dar… crede‑mă, copilul suferă cel mai tare.

Vocea i se frânse când rosti ultima propoziție. Luă sticla de șampanie și mai bău din ea. I‑o dădu înapoi și el făcu același lucru.

— Dar tu, Ileana? Cum e viața ta? N‑am mai auzit ni­mic de tine după liceu. Faci ce voiai să faci la nouăspre­zece ani?

— Cam așa ceva, da.

— Și ești fericită?

— Sunt aici, singură, în noaptea de Revelion, cu o sticlă de șampanie în mână. Tu ce crezi?

O ploaie de artificii explodă pe cerul nopții, apoi alta și alta. Se auzi rumoare. Clinchet de pahare. Muzică. Ileana se uită la ceas. Era douăsprezece fix.

— Ca să vezi, zise ea. Am intrat deja în noul an.

Se întoarse spre el și zâmbi.

— La mulți ani! îi ură ea. Să ai un an nou plin de surprize plăcute și să nu mai faci Revelionul singur niciodată!

— La mulți ani, Ileana! N‑am fost singur nici acum, îi șopti el.

Se aplecă s‑o sărute pe obraz, dar în ultimul moment amândoi întoarseră capul — dacă intenționat sau din greșeală, nu aveau să știe niciodată — și își atinseră fu­gitiv buzele.

Bogdan simți șampania pulsându‑i prin vene. Un curaj și o nebunie pe care nu le mai simțise niciodată îl cuprinseră brusc și își apăsă buzele și mai tare pe ale ei. Ileana scoase un geamăt excitat și se lipi de el. În clipa în care corpurile li se atinseră, un curent o străbătu din cap până în picioare și realiză că nu se mai simțise niciodată atât de apropiată de o altă ființă umană, că o cuprinde o foame enormă după el, după apropierea, după atingerea, după trupul și sufletul lui.

Simți brusc cum i se cască un gol în piept și cum o gaură neagră, formată dintr‑o dorință fără cuvinte, o tânjire pe care nici măcar nu știa că o are, o trage un­deva într‑o zonă necartografiată a sufletului, un loc tai­nic unde stăteau la pândă, gata s‑o ia cu asalt, sentimente și emoții pe care le înăbușise ani întregi.

Se desprinse brusc de el, îl privi în ochi o clipă, apoi fugi, lăsându‑l în urmă, cu sticla de șampanie în mână. Fuga era lucrul la care Ileana se pricepea cel mai bine.”