Anul trecut, la târgul de carte Gaudeamus (în iarnă) răsfoiam foarte entuziasmată o carte de sfaturi pentru bunici legată de creșterea nepoților. Eram foarte bucuroasă că a apărut așa ceva în România, îi făcusem poză la standul respectiv și era cât pe-aci s-o recomand. Din fericire, am răsfoit-o la raft și, când am dat peste niște sfaturi care n-ar trebui în veci date unor proaspeți părinți, am renunțat la a o mai recomanda. Și m-am gândit încă de atunci cât de grozav ar fi să avem un manual pentru bunici făcut așa cum trebuie: cu multă înțelegere, cu bunătate și cu bucurie față de proaspeții bunici și relația lor cu copiii.
Și iată că dorința mi-a fost îndeplinită: până la Bookfest, târgul din vară, a apărut Manual pentru bunici de Arcadia Solum, la editura Paralela 45, un veritabil ghid de grandparenting sau de „bunicie”, dacă îmi permiteți să folosesc acest termen.
Am citit ghidul în întregime și mi-am subliniat chestii deși, Slavă Domnului, mai am mult și bine până să fiu bunică. Mi se pare că este un adevărat deschizător de drumuri într-o societate în care oamenii au impresia că dacă au fost părinți, automat știu să fie și bunici și nu realizează că „mămicia” și „bunicia” sunt două lucruri complet diferite. De altfel, autoarea amintește adesea acest lucru comparând experiența cu fiul ei pe vremuri și cu nepoțica ei acum.
Cred că cel mai important lucru pe care un bunic sau o bunică trebuie să-l realizeze e că rolurile de mamă/bunică și tată/bunic sunt două roluri complet diferite, cu responsabilități diferite, de aici și nevoia de a avea un ghid care să-i îndrume.
Cartea are trei părți, dintre care cea mai utilă mi se pare prima parte, pentru că abordează toate provocările rolului de bunic/ă, punând accent pe faptul că bunicul/bunica trebuie să fie pe aceeași lungime de undă cu părintele în ceea ce privește somnul, alimentația, accesul la tehnologie, regulile de purtare etc, dar și cu sugestii de jocuri și petrecere a timpului liber, cu recomandări pentru soluționarea diferitelor conflicte și neînțelegeri (atât între nepoți, dacă sunt mai mulți, cât și între bunici și nepoți sau pentru problemele pe care le pot avea nepoții).
Mi-a plăcut acest citat:
Putem lăsa copiilor sau copiilor copiilor noștri tot felul de moșteniri: o casă, o bijuterie, un ceas, un petic de pământ, un copac. Dar toate aceste lucruri ei le pot pierde. Dăinuim doar dacă lăsăm ceva trainic în mintea și în inima lor. Iar în inimă nu încap case, ci povești; în minte nu se sădesc copaci, ci deprinderi; memoria afectivă nu este un seif pentru bijuterii, ci pentru mirosuri, gusturi, simțăminte și amintiri.
A doua parte este despre cărțile și beneficiul cititului pentru nepoți (cu recomandări de cărți din portofoliul editurii Paralela 45), iar a treia parte e cu întâmplări și discuții amuzante din viața nepoatei autoarei, pe care le puteți citi pentru a învăța cum să reacționați cu umor în anumite situații.
Faptul că ghidul e scris de cineva care trece prin asta și scrie totul la un nivel cât mai aproape de înțelegerea oricărui cititor și cu multe exemple practice face ca acest manual pentru bunici să fie un dar pe care orice bunic/ă ar trebui să-l primească sau să-l cumpere cu deschidere sufletească și cu înțelepciune, fără să creadă că fiul/fiica, nora/ginerele crede că învață oul pe găină. Da, „bunicia” nu vine natural tuturor oamenilor și trebuie educată. Iar faptul că manualul e scris de o bunică româncă ar trebui să-l facă și mai ușor de acceptat și de înțeles.
Din păcate, la noi în țară bunicii încă mai consideră că vechile lor metode sunt cele mai bune doar pentru că ne-au crescut pe noi și am ieșit „oameni” și-și fac un stindard din faptul că răsfață nepoții și nu respectă nicio regulă impusă de părinți. Nu știu exact de la ce generație de bunici încolo va fi o normalitate să se citească și să se pună în aplicare cărți de „grandparenting” (de „bunicie”), dar eu sper că asta se va întâmpla cât mai curând și o felicit pe autoare și întreg colectivul editurii Paralela 45 pentru publicarea acestui Manual pentru Bunici!