Vor fi mai multe articole despre cărțile lunii ianuarie pentru că au fost mai multe decât de obicei și n-aș vrea să scriu un singur articol kilometri pe care să nu-l citească nimeni 😀 Prima parte, despre cărțile românești ale unor autori debutanți, o puteți citi aici.
Oameni în toată firea, Marie Aubert, editura Paralela 45
E ciudat că după ce am citit „Scurt tratat pentru animalele care lucrează de acasă” de Alex Olteanu, despre singurătate din perspectiva masculină, următoarea carte pe care am pus mâna a fost una despre singurătate din perspectivă feminină. Doar ca Ida nu mi-a fost deloc simpatică, ba dimpotrivă, n-am găsit niciun element care să mă facă să empatizez cu ea – mi s-a parut răutăcioasă cu toată lumea (în special cu sora ei), iresponsabilă (în relația cu nepoata) și duplicitară (în relația cu cumnatul).
Am înțeles traumele pe care le avea din copilărie și faptul ca viața ei a fost mereu un soi de spectacol de teatru în care a jucat roluri diverse și că, odată ajunsă la 40 de ani, s-a trezit ca nu mai are ce roluri juca, pentru că tocmai pe cele pe care se așteaptă lumea să le joace (mamă, soție) nu le poate îndeplini, dar tot n-am reușit s-o simpatizez nici prin filtrul ăsta. Oricum, bănuiesc că scopul unei cărți nu e musai să-ți placa de personaje, ci să te gândești la ele și la acțiunile și motivațiile lor și eu chiar m-am gândit mult la asta.
Totul este posibil, Virginie Grimaldi, editura Univers
O carte dureroasă despre relațiile copil-părinte, în special atunci când intervine o boală degenerativă a creierului și părintele devine copil și copilul părinte.
Cartea abordează multe teme, poate prea multe, legate de bolile sufletului/minții, nu doar Alzheimerul tatălui, ci și depresia, disfazia, tulburările alimentare etc, dar reușește să acorde suficientă atenție fiecăreia, înglobându-le natural în narațiune, fără să pară forțate. Toate astea sunt legate de firul invizibil al dragostei, dragostea față de părinți, de copii, de partenerul de viață, dragostea față de aproapele, dragostea care nu e neapărat salvatoare, ci susține, încurajează, rabdă, trage înainte atunci când nu se mai poate.
Citate:
„Nu-l iubesc așa cum mi-ar fi plăcut să iubesc, când eram la vârsta certitudinilor. Îmi imaginam fierberea de simțăminte, galopul din piept, înfiorarea, patima. De fapt, e mult mai bine. E fraza pe care n-am nevoie s-o termin, este acel a ști fără cuvinte, împărtășim amintiri, trăiesc și mai intens când e lângă mine, îi cunosc neajunsurile și-l iubesc și așa.
„Ar putea fi și mai rău. Știu, am văzut. Dar, pentru copilul meu, nu vreau nici ce e mai rău, nici ce nu mai e mai rău. Vreau nimicul absolut, acel fără-griji, fără-neliniști, fără-etichetă, ca-ceilalți, fără-bătaie-de-joc, acel e-n ordine. Vreau o linie dreaptă, fără piedici ori ocolișuri, cu flori pe margini și păsări care cântă. Cunosc neajunsurile pe care zeflemeaua și marginalizarea i le pot aduce unui copil sau adolescent, știu cât de importante sunt aceste perioade de dezvoltare pentru ceea ce va urma, știu că și ce mai mică diferență poate stârni cruzimea celorlalți. Diferența mea e tata.”
„M-am îndrăgostit de prima carte pe care am citit-o. Un sentiment intens, fuzional, senzual. Îmi plăcea foșnetul paginilor când o răsfoiam, asprimea plăcută a hârtiei sub degete, îmi plăcea mirosul, mă purta departe de viața mea, pe tărâmuri neexplorate, spre emoții nemaiîntâlnite. Îmi petreceam cea mai mare parte a timpului cu cartea și, când nu puteam, așteptam cu nerăbdare să mă întorc la ea. Seara, evadam din cotidian ca s-o regăsesc sub plapumă. Când am întors ultima pagină, am trăit prima suferință adevărată. Era acolo, la îndemână, dar nu mai avea gustul primelor dăți, încântarea descoperirii. Și m-a alinat alta. Și-apoi, după ce-a de-a doua, m-a vindecat a treia. Am continuat aventurile literare și fiecare lăsa-n mine o urmă de neșters. Eram o cititoare necredincioasă, dar avidă și împătimită. Am înțeles repede că puterea supremă era-n cuvinte: aceea de a însufleți alte vieți decât a ta și de-a stârni emoții puternice doar prin simpla lor înșiruire.”
„Înaintam în viață cu certitudinea că voi fi scriitoare. Dar am avut parte de-o întâlnire neplăcută: maturitatea. Mi-a spus că e o himeră, că trebuie să fiu serioasă, că n-o să mă citească nimeni, că trebuie să las treaba asta-n seama celor înzestrați. Mi-a repetat că nu sunt în stare s-o fac și-am crezut-o, și atunci mi-am pus visul într-un dulap, alături de cărți.”
„Au dreptat. Cu toții. Cel care se împotrivește și cel care acceptă. Cel care bâjbâie-n semiîntuneric și cel care caută lumina. Cel care dansează sub ploaie și cel care se perpelește la soare. (…) Nu mai are niciun rost să mă târguiesc cu fatalitatea. Nu sunt pregătită. Credeam că am timp. Părinții mei sunt tineri, iar eu nu sunt chiar mare. Dar nu mai am de ales. Sunt azvârlită cu viteză pe un tobogan pe care n-aveam niciun chef să mă dau. Nu pot face cale-ntoarsă. Boala va evolua și tata va regresa. (…) Cuu siguranță n-o să ajung niciodată să mă dau bătută, așa încât să accept situația cu totul. Dar pot să încerc. Ne mai rămân clipe frumoase. E încă aici. Dat fiind că tata nu mai locuiește de-a binelea în lumea asta, o să arunc o privire într-a lui.”
„Numai două persoane pe lumea asta sunt în stare să mă facă praf cu o singură observație: mama și tata. Cea mai neînsemnată critică, oricât ar fi de binevoitoare, îmi răvășește toată ființa. Sunt un castel de cărți în fața lor, pot îndura doar tandrețea lor. Numai să sufle călduț și mă prăbușesc. Mă pot copleși cu complimente, dar dacă se strecoară vreun bemol, îl aud doar pe el. E privilegiul părinților, vorbele lor cântăresc întreit. E și mai rău când vorbele lor grăiesc adevărul.”
Afacerea vieții tale, Frederick Backman, editura Arthur
Am avut așteptări mari pentru un Backman, dar se pare că el e scriitor de romane-fluviu, nu de nuvele. De fapt, nici nuvelă nu știu dacă aș numi-o, e mai degrabă o povestire, teoretic de Crăciun, despre salvare/izbăvire (redemption, i-aș zice în engleză) și o relație defectuoasă tată-fiu.
Și un citat: „Oamenii slabi se uită întotdeauna la cei ca mine și zic: E bogat, dar oare o fi FERICIT? De parcă fericirea ar fi vreo nobilă unitate de măsură pentru ceva. Fericirea e un sentiment pentru copii și câini, nu are nicio funcție biologică. Oamenii fericiți nu creează nimic, lumea lor e lipsită de artă, muzică, zgârie-nori, descoperiri și inovații. Toți liderii, toți eroii tăi au fost oameni obsedați, nu-și dedică viața găsirii unui tratament pentru vindecarea unei boli și nu fac aeronave să zboare. Cei fericiți nu lasă nimic după ei. Ei trăiesc doar de dragul de a trăi, sunt doar niște consumatori pe lumea asta.”