În ultima vreme, fac eforturi considerabile pentru a citi mai mulți autori români și chiar pentru a ieși din zona mea de confort literar. Nu-mi iese întotdeauna, dar eu mă strădui în continuare 😀
În lunile iulie – august am citit trei cărți de autori români și mai am pe listă câteva, dar cu timpul stau mai prost. În același timp, încerc să citesc și mai multă non-ficțiune, iar asta îmi consumă destul de mult timp și efort, căci vreau să și rețin ceva din ele, nu să le citesc doar de dragul de a le citi.
Am început cu o carte pentru copii, care m-a surprins într-un mod foarte plăcut, am continuat cu o carte de non-ficțiune pe subiectul meu preferat și am încheiat cu una dintre autoarele mele cele mai dragi!
Fifi, o fantomă răsfățată, Larisa Toader, editura Ink Story
O carte pentru copii foarte drăguță, chiar cred că ne trebuie mai multe cărți pentru copii scrise de autori români, amplasate în prezentul sau trecutul societății românești. Descriind lucruri cunoscute, aproape de cotidianul nostru, ele vor deveni mai „relatable” pentru copii, care se vor identifica mai ușor cu ele.
Mi-au plăcut personajele: Fernanda, fetița binecrescută care face școala online în anul pandemic 2020, Nic, fratele ei, bunicul Matei, până și Fifi, fantoma de 12 ani a străbunicii. Cea mai antipatică mi-a fost bunica Ecaterina, dar pe final autoarea a încercat un pic s-o salveze, dezvăluindu-ne că are simțul umorului.
Acțiunea are un pic de mister și suspans bine dozate, mi-au plăcut referințele din trecut la perioada interbelică, dar și la comunism, iar copiii nu doar că vor citi o poveste (un fantasy, dacă vrem să-i zicem așa), dar vor și învăța niște lucruri noi și poate li se va declanșa interesul de a afla mai multe despre acele epoci.
Cred că mi-ar fi plăcut un pic mai multă informație despre viața lui Fifi la 12 ani în România interbelică, despre cum se distra, ce făcea, ce obiceiuri si ritualuri de familie avea. Sunt câteva mențiuni despre mersul la teatru și cinema, despre ieșirile cu trăsura la șosea sau vilegiaturi, dar prea puține pentru gustul meu. De asemenea, notele de subsol ar putea sa lipsească complet. Rolul unei cărți este să ne facă să căutăm cuvintele pe care nu le înțelegem sau referințele literare, stârnind astfel curiozitatea.
O carte cam pentru copiii 10+ aș spune eu, cu regretul că nu e publicată la o editură mai mare pentru a ajunge la mai mulți copii. Cred că și titlul ar trebui regândit un pic, pentru că nu e doar o poveste cu fantome, ci e o poveste despre împăcare, despre iertare, despre familie și despre prietenie.
Alfabetul bucatelor, Vlad Macri, editura Humanitas
Unde a fost Vlad Macri toată viața mea, acest Păstorel Teodoreanu al zilelor noastre? De la Gastronomicele lui Păstorel nu am citit literatură atât de savuroasă, căci cartea asta nu e „de bucate”, e poezie culinară pură! Rețetele din ea sunt bonus, adevăratul câștig sunt poveștile care le însoțesc. Eu sunt colecționară de cărți de bucate și clar aș cumpăra o carte-album, cu poze superbe, în care să se vadă cum arată limba cu măsline, iepurele în sos de vin sau plăcinta cu carne.
Un mare plus al acestei cărți este complexitatea ei, derivată din diversitatea înclinațiilor culinare ale autorului. Rețetele sunt de peste tot de prin lume, ingredientele sunt combinate adeseori atipic și îndemnul universal este la explorare – a rețetelor, a gusturilor, a ingredientelor și a trăirilor gastro-bahice de orice fel!
„A scrie, pe timpuri de bejenie, despre mâncăruri din vreme de bunăstare este ceva patologic, un fel de masochism culinar, ori este singura cale de a ne feri de despresie, de resemnarea în fața farfuriei sărăcite? Eu cred în a doua variantă: a visa înseamnă a năzui, a nu ne cantona într-o vremelnică mizerie alimentară este șansa revenirii la normalitate. În plus, până și cea mai anostă fiertură de criză capătă alt gust dacă lăsăm imaginația s-o preschimbe, s-o condimenteze cu amintirile și cu speranțele unor mâncăruri trecute și, în același timp, mult așteptate.”
Darul lui Serafim, Simona Antonescu, editura Polirom
Această carte m-a scos dintr-un „reading slump” de mai bine de-o lună, pur și simplu am devorat-o în trei zile (dacă aveam timp, cred că o terminam într-o zi).
Mi-am dat seama de la început că romanul nu are nicio miză, adică scopul lui nu e să „se întâmple ceva în el”, ci este un roman-frescă. N-am citit chiar tot ce a scris Simona Antonescu ca să pot afirma cu convingere că la asta se pricepe ea cel mai bine, dar, Doamne, cât de bine reușește să redea atmosfera unei epoci!
Uneori mă întreb dacă nu cumva scriitoarea a descoperit secretul călătoriei în timp pentru că mintea mea de cititor nu pricepe cum poate cineva să picteze în așa detaliu o perioada istorică pe care n-a trăit-o personal, și spun “pictat” pentru că Simona chiar creează imagini vizuale cu ajutorul cuvintelor. Am reușit să văd cu ochii mei (ai minții, ce-i drept) pe Nick Malaxa cărând butoaie de ulei până la tren, pe principesa Ileana concurând la schi la Sinaia, pe Magda dansând pe mașină și pe Aglăița Vlădoianu alegându-si ținutele pentru concursul de Miss, pe Eliza Moruzi la cursele de cai. Am simțit mirosul perelor parfumate vândute la poarta spitalului, am auzit muzica de la patefon la ceaiurile dansante și m-am înfiorat de frigul și ploaia de care se adăpostește Serafim lângă zidul Bisericii.
Eu sunt fascinată de perioada interbelică, așa că am savurat fiecare pagină de descrieri, de divagări mereu spre alte și alte personaje aparent insignifiante, nu m-a plictisit nicio secundă. Recunosc că m-am așteptat ca cele trei povești (Nicolae Malaxa, Aglăița Vlădoianu și Eliza Moruzi-Slatineanu) să conveargă la un moment dat spre un soi de “reveal” (o dezvăluire) care să dea unitate cărții mai mult decât o face personajul cerșetorului Serafim.
Nu s-a întâmplat asta, iar finalul năucitor confirma ceea ce dă de înțeles și titlul (chiar dacă mersul poveștilor încearcă sa ne convingă de contrariu) și anume că Serafim – cerșetorul apostol – este adevăratul protagonist al romanului. Darul pe care îl are Serafim, cel al prevestirii, ne duce cu gândul la Oracolul din Delphi, care părea că vorbește în dodii, doar pentru a bulversa oamenii și a-i face să-și găsească propriile înțelesuri, adesea greșite.
Poate că și aceasta carte ne îndeamnă să luăm din ea ce ne dorim, să ne atașăm de ce personaj dorim, să urmărim ce fir narativ dorim și, mai ales, să ne imaginam ce final dorim.
„Ei vă dictează ce să spuneți, continuă tatăl, încă dinainte ca Aglăița să primească de la domnul ziarist cel peltic și miop de la Realitatea ilustrată discursul, ca și cum ar fi știut, pe căile nebănuite pe care știu părinții. Ei deja au scenariul, iar din voi toate vor tăia și vor ciopli, până când vă veți potrivi pe scenariul lor. La sfârșit, lumea va aclama o marionetă, o păpușă pe sfori despre care va crede că ești tu. Iar tu vei avea un gust amar în gură și-ți vei petrece restul vieții încercând să scapi de minciuna dintâi, de imaginea falsă pe care și-au făcut-o toți despre tine.”
„Ziua mângâia deopotrivă dureri tocite sub talpa obișnuinței și dureri ascuțite de lama celor dintâi timpuri de după nenorocire.”