Cum era melodia aia? Drumu-i lin de-aici la vale? Versul ăsta a devenit o glumă între mine și Eliza pentru când ceva e foarte greu și deloc lin. Așa și cu mine și cititul din august și până acum, drumu-i lin, dar nu prea 😀 În septembrie am citit doar două cărți dar, în apărarea mea, am tradus pe rupte, una dintre cărțile citite a avut 740 de pagini și am participat și la diverse evenimente care mi-au mâncat timpul.
Chiajna din Casa Mușatinilor, Simona Antonescu, editura Polirom
E greu de exprimat în câteva cuvinte esența acestei cărți, dar o să încerc, chiar dacă o s-o fac din gânduri disparate. Încă o dată, Simona a făcut o treabă absolut minunată în redarea unei perioade istorice și nu doar atât, în conturarea unui personaj istoric despre care se știu, în realitate, foarte puține.
Autoarea pare că s-a transpus cu totul în pielea personajului și l-a făcut uman, l-a încadrat perfect în contextul istoric, i-a arătat multiplele fațete (de fetiță, apoi femeie, de mamă, de fiică, de soție, de războinică și suverană). Cartea are 744 de pagini și am simțit că nu-mi ajung, mai voiam încă pe atât. Mai mult decât povestea (de altfel previzibilă, dacă știi istoria sau o cauți pe Google, ca mine), m-a impresionat măiestria relatării ei. Pe Simona o citesc mereu mai întâi pentru cum scrie și mai apoi pentru ce scrie.
Din discuțiile cu persoanele pasionate de istorie din jurul meu, am înțeles și cât de valoros e demersul Simonei pentru popularizarea istoriei în rândul tinerilor. În Chiajna nu e doar despre istoria Țării Românești între 1532 și 1568, ci despre istoria Europei între acei ani. Prin intermediul Marulei, negustoreasa carismatică, aflăm ce se petrece și la curțile mari ale Europei, avem astfel istoria noastră pusă într-un context socio-politic european pentru a o putea înțelege mai ușor. Simona Antonescu ne prezintă în prim-plan personalitatea puternică a Chiajnei, dar aduce în lumină și alte femei puternice ale istoriei din perioada respectivă (de ex, Roxelana, soția sultanului Suleiman sau Caterina de Medici).
De altfel, sunt multe personaje masculine remarcabile în carte, dar se vede că autoarea a vrut să scoată femeile din anonimatul istoriei: boieroaice, domnițe, spălătorese, doici, tinere sau bătrâne, puternice sau slabe de înger – femeile care au făcut și ele lumea să se învârtă din rolul care li se desemnase de către societate sau de familie.
Un lucru care m-a surprins a fost felul în care Simona a ales să redea relațiile de cuplu în perioada respectivă, mai ales la casele domnești. Deși măritate cu bărbați necunoscuți, adesea mai mari decât ele, femeie ajungeau să le fie loiale, și nu mi-am dat seama dacă o făceau pentru siguranța lor sau a copiilor lor, sau pentru că ajungeau să țină la ei. Adică, poate că Chiajna ar fi putut ajunge să țină la Mircea, dar în cazul Ruxandrei cu Alexandru Lăpușneanu, în niciun caz, și atunci loialitatea acesteia pentru domnitorul bătrân care o siluise la o vârstă fragedă pare de neînțeles…
„Maria Craiovescu (…) era încredințată că lucrurile înfăptuite de oameni capătă o viață a lor și o putere de a se mișca încoace și încolo de-a lungul timpului, petrecându-se din nou aidoma, la distanțe de ani întregi. Simți cum trecutul se strecura în prezent, făcându-și loc cu îndârjire, despicând fâșiile faptelor de acum și înlocuindu-le pentru scurtă vreme cu fapte încheiate de demult.” (p 16)
„Omul adormit are ceva magic în el. Și-a părăsit trupul și colindă prin alte lumi, invizibile, dar pe care el, prin somnul lui, le face reale și prezente. Îi aruncă o privire, îl văzut cum fornăia liniștit și se întrebă unde este Anghel acum. Ce putere nepământeană îl ține sub stăpânirea ei, dezvăluind mai deslușit ca niciodată diferența dintre trup și suflet? Căci, iată, Anghel era acum aici, cu pieptul lui lat, cu picioarele butucănoase și neîndemânatice și cu mâinile ce tresăreau prin somn, dar în același timp era în alte locuri, în lumile acelea care-i făceau mâinile să tresară.” (p 169)
„Cu fiecare om ce apare pentru prima oară în viața ta, poți fi, la rândul tău, un nou om. Fiecare persoană pe care o cunoști este o pagină albă din tine însuți. Acela o va scrie așa cum îi dictezi. Toțic ei în mijlocul cărora ne ducem viața oglindesc fețe ale noastre pe care le-am arătat la un moment dat, iar oglindirile acestea în ceilalți ne compun chipul întreg.” (p 197)
„Se întoarse la roiurile de gânduri mici pe care nu izbutise să le urmărească până la capăt, cercetându-le acum pe îndelete. Furtunile stârnite de el în pântecele său urcaseră uneori până în coșul pieptului, oprindu-i respirația, iar alteori ajunseseră până la cap, iscând acolo gânduri. Cum se poate ca gândurile să fie stârnite din pântece? Până acum numai ochii care vedeau, urechile care auzeau, nasul care mirosea ori degetele care pipăiau dăduseră naștere gândurilor. Dar ce gânduri fuseseră acelea? Le putea desluși doar ca pe imagini încețoșate, amintiri vagi ale unor lucruri importante și ascunse. Avea să fie mai atentă data viitoare. Clipa aceea a nașterii gândurilor avea s-o găsească pregătită.” (p 329-330).
„Drumul se îngustase după intrarea în pădure, lumina scăzuse și aerul se mai răcorise. Toate sunetele din jur începură să se ridice către vârfurile copacilor, prelungindu-se ca sorbite de o gură nevăzută, aflată deasupra coroanelor. Ciocănitul mărunt al ghionoaielor în scoarțe, copitele cailor bătând în încrengăturile de rădăcini, șuierul frunzișului și zvâcnetul vreunui animal într-o scorbură, totul se înălța alungindu-se, fără să se mai întoarcă însă înapoi cu ecou, stingându-se undeva în înalturi.” (p 358)
„Amurgea pe când alaiul porni înapoi către curțile domnești. În ciutărie, lumina înserării fusese galbenă ca vinul tămâios, dar se schimbă de îndată ce intrară în pădure, devenind vânătă ca o fetească neagră.” (p 363)
„Înțelese că oamenii nu privesc lumea cu ochii, ci cu inima. O inimă tristă era înclinată să vadă lucrurile în culori sumbre și să descopere numai părțile grele, pe când o inimă plină de voie bună va vedea soarele fiecărei zile.” (p 513)
„Nu împlinise încă 30 de ani. Vârsta cu două fețe. Privită dinspre bătrânețe, are un chip tânăr și crud ca o chitră în mijlocul verii. Privită dinspre copilărie, are o față bătrână și stafidită ca o smochină uitată pe crengi până toamna târziu.” (p 553)
„Dumnezeu nu conduce lumea după cum ne rugăm noi. Uneori ne mai nimerim noi cu rugăciunile peste gândul Lui, atât.”
Am fost la un club de carte unde s-a discutat despre Chiajna, și am pus poze și-o postare aici.
Cinci ani și-o clipă, Virginie Grimaldi, editura Univers
O carte emoționantă, la fel ca toate cărțile lui Grimaldi, despre relațiile de familie. Dacă în volumele anterioare a abordat cu atenția unui medic legist care face autopsia unui cadavru, relațiile dintre mamă și copii, copii și părinți, tată și fiică, nepoată și bunică, soț-soție etc, avem acum o disecție a relației dintre două surori. Două surori, cu o relație clădită pe traumă, în care una preia automat rolul de salvator, iar cealaltă rolul de victimă (fără să știe – va afla abia la maturitate – că are dreptul la acest rol).
„Sunt ferm convinsă că locul în ansamblul fraților și surorilor dintr-o familie își pune amprenta, ba chiar hotărăște adultul care devii. Aș fi fost fără îndoială alta dacă aș fi fost sora cea mare. Primul trasează urma, umple tot spațiul, aspiră toată atenția. Părinții aplecați asupra existenței sale, grijile care îl înconjoară, puterea primelor dăți. Pentru mulți, familie se naște la primul copil. Ceilalți o măresc, el o întemeiază. Își asumă astfel o importanță și o responsabilitate pe care nu le pot cunoaște cei care urmează. Ei debarcă într-un spațiu ocupat. Atenția este împărțită, grijile ușurate, primele dăți deja încercate. Au un model pentru a se construi, în funcție de sau în opoziție cu. Caracterul lor se definește prin reacție, prin comparație: fac mai mult zgomot sau mai puține valuri, sunt mai mult asta și mai puțin cealaltă. Nu știu care loc este mai de invidiat. Fiecare are avantajele și inconvenientele sale. Știu că sunt a doua, ultima, cea mică, cea de după și am resimțit asta profund, visceral toată viața.”
Cartea arată și unele dintre mecanismele de „coping” (= felul în care faci față situațiilor negative) pe care copiii abuzați le adoptă și le transferă apoi în etapa matură a vieții: atașamentul evitant, incapacitatea de a-și arăta afecțiunea, neîncrederea în oameni și în sine, diverse frici, reproducerea tiparului în propria viață de familie, probleme de sănătate.
„Am un semn de la catarama curelei tale pe coapsă, n-o să dispară niciodată. Dar înăuntru am cele mai multe urme. Nu am încredere în minte, mă simt mereu mai puțin bine decât ceilalți, să dau un telefon e o încercare, nu mai am încredere nici măcar în persoanele pe care le iubesc cel mai mult, mai ales în persoanele pe care le iubesc cel mai mult. Am insomnie, nu suport să meargă cineva în urma mea, nu îmi place să fiu surprinsă, să spun „te iubesc” e un efort, nu pot să dorm pe întuneric, sunt convinsă că sunt o mamă îngrozitoare, nu mai suport mirosul de patchouli, tresar când se trântește o ușă, îmi urăsc înfățișarea…” (p 271)
Personajul meu preferat a fost, de departe, Mima, bunica și mama surogat a fetelor și cel mai mult m-a încântat secretul ei. E speranța că viața nu se termină la 60+.
Pentru cartea asta a lui Virginie Grimaldi o să fie o lansare în București pe 7 noiembrie și o să fiu și eu vorbitoare 🙂 O să revin cu mai multe detalii atunci în apropiere.
Postpartum, Felicia Simion, editura Zyx Books
Știți expresia aia cu esențele tari se țin în fiole mici, nu? Cam așa și cu cartea asta. Are puține pagini și puțin text, dar extrem de concentrat. Și nu doar atât. Reușește să transmită foarte multe în puține cuvinte. Reușește să ne introducă în lumea depresiei post-partum astfel încât să te simți acolo, să simți compasiune și înțelegere adevărată.
Arată, fără să edulcoreze în vreun fel, cât de disperată e lupta cu boala, cum ai încerca orice doar să te vezi vindecat, pentru că simți că nu mai poți duce. Și cred că atunci când ai o boală din asta “invizibilă” e mult mai greu, pentru că te lupți și cu mentalitatea oamenilor, nu doar cu boala.
Oamenii se așteaptă să-ți revii, să-ți găsești o ocupație, să nu mai ai timp de bolit (de altfel și Felicia se angajează la un moment dat, după ani de freelancing, în speranța că jobul îi va ține mintea ocupată). Din fericire, Felicia are familia aproape, părinții și partenerul o susțin și o ajută până când reușește să vadă, așa cum spune și ea, “aurora” de la capătul întunericului (Aurora fiind numele fetiței ei).
O carte răvășitoare care vă va schimba percepția asupra depresiei post-partum, dacă n-ați trăit-o, și vă va face să vă simțiți profund înțelese dacă v-ați luptat și voi cu asta.