N-am mai scris de mult recenzii individuale cărților, dar realitatea e că n-am avut timp, așa că am preferat să le concentrez în articolele Cărțile lunii. Dar pentru că în luna octombrie n-am terminat absolut nicio carte din cele începute, am zis să încerc să marchez unele cărți citite și prin articole separate. O să le marchez cu sintagma „Book review”, poate mergea și în română (sigur o să mă aresteze poliția limbii române), dar mă indexează Google mai bine așa, în condițiile în care oricum din ce în ce mai puțină lume citește articole 😀
În orice caz, dacă vreți doar poze și video-uri, mă găsiți și pe Instagram și TikTok, mai postez și acolo despre cărți.
Încep azi cu romanul Pe mâna sorții, de Hannah Bonham-Young, recent apărut la editura Leda Bazaar (imprint al grupului Corint), un romance atipic cu doi protagoniști cu dizabilități. Ăsta e și motivul pentru care am vrut să scriu despre ea separat pentru că, dacă ar fi lipsit scenele de sex (care n-au fost pe gustul meu și pe care le puteți sări, nefiind multe) acesta ar fi fost un roman de dragoste deosebit despre doi oameni care încearcă să se adapteze la o situație nouă, în condițiile în care viețile lor sunt deja o luptă colosală și constantă cu adaptarea.
Rezumat: după o aventură de-o noapte, Win descoperă că e însărcinată și alege să păstreze copilul. Bo – tatăl – alege și el să se implice și cei doi ajung să conviețuiască, luptându-se cu temerile legate de viitorul lor statut de părinți, dar și cu atracția unul față de celălalt.
Autoarea stăpânește foarte bine subiectul legat de dizabilități, ea însăși având aceeași dizabilitate ca Win. Mi se pare extrem de dificil să mai scrii cărți cu personaje atipice în ziua de azi, când toată lumea te acuză de „cultural appropriation” și n-ai voie să atingi nici măcar vag teme controversate pe care nu le-ai trăit tu personal.
Mi s-a părut interesant felul în care autoarea arată diferența dintre cel care s-a născut cu o dizabilitate și cel care a căpătat-o la un moment în viață și felul diferit în care cei doi fac față acestor provocări. De asemenea, cartea descrie foarte bine dorința oamenilor cu dizabilități de a fi acceptați și iubiți așa cum sunt și nu „în ciuda” handicapului pe care îl au.
Dacă sunteți părinți și, în perioada sarcinii, v-a fost teamă că n-o să vă descurcați, o să vedeți în cartea asta cum autoarea duce fricile parentingului la alt nivel. Toți viitorii părinți își fac griji sau se tem de ceva, dar părinții cu dizabilități și mai mult: Win vede o mamă care ține bebelușul cu o mână și cu cealaltă mănâncă și se teme că nu va putea face același lucru (ea are degetele de la o mână subdezvoltate), în timp ce Bo (care are un picior amputat) se teme că vor avea un copil care va fi pasionat de sporturi și el nu va putea ține pasul sau că acestuia îi va fi rușine că are un tată diferit.
Alte subiecte abordate de scriitoare care mi-au atras atenția: felul în care ne poziționăm moral deasupra altora în situații de tipul „ce-aș face eu dacă” (când realitatea e că nu suntem în situația aia și nu știm ce-am face realmente, putem doar să presupunem), comoditatea unei situații „suficiente” în care nu avansăm în nicio direcție și cum uneori avem nevoie de un șut în fund de la univers, despre stima și imaginea de sine a femeilor (și contribuția marketingului la scăderea acestora) și, nu în ultimul rând, despre „red flags” și relații abuzive și despre gaslighting.
Câteva citate preferate:
„La fel ca majoritatea femeilor de vârsta mea, am învățat să mă urăsc suficient de mult cât să-i mulțumesc pe ceilalți. Dacă îți place prea tare cum arăți, ți se spune că n-o să fii plăcută. Ești etichetată ca egoistă, egocentrică sau arogantă. Dar are un scop – să ne asmuțim una împotriva celeilalte. Consumerismul ne impune să nu fim satisfăcute de înfățișarea noastră. Dacă toate ne-am plăcea, zeci de industrii s-ar prăbuși precum Babilonul.”
„Mi se spunea că e în regulă să mă chinui cu sarcinile mici în timp ce mi se băgau pe gât și poveștile acelor… perfecționiști. Elita celor cu dizabilități, dacă vrei.
Surferul cu doar un braț, alpinistul fără picioare, un toboraș cu o singură mână.
Și, în adâncul sufletului, știam că ar trebui să fiu mândră de ei. Ei erau comunitatea mea și lucrau doar ca să elimine stigmatul pentru noi, restul. Dar nu mă simțeam mândră. Simțeam amărăciune. Și gelozie. Eram furioasă că ei nu erau doar un surfer grozav, un alpinist care doboară recordul mondial și un toboșar de succes. Pentru mine erau o amintire a faptului că lumea o să mă privească diferit întotdeauna – o să mă pună într-o categorie diferită – chiar dacă aș ajunge să stau pe un piedestal.
Nu voiam să obțin mai multe în ciuda firii mele. Nu voiam să sfidez nimic. Voiam doar să mă simt normală. Și să nu supracompensez în fiecare zi.”
„În cei patru ani petrecuți aici, totul a fost cu scopul de a merge mai departe. Un job care să-mi plătească facturile, așteptând să vină vara ca să mă simt mai în largul meu, fără să mă forțez să fac sau să fiu mai mult de frică. N-am făcut niciun progres real aici. M-am complăcut într-o viață acceptabilă, stagnantă – sigură, dar poate prea sigură. Mai mică decât viața pe care mi-ar plăcea să o trăiesc de acum înainte. Poate că ăsta e noul început de care am nevoie ca să mă pun în mișcare. Poate că puțin disconfort o să-mi facă bine.”
„N-aș vrea să fiu faimos. Nu-mi iau opiniile prea în serios și cred că, în prezent, se așteaptă ca oamenii faimoși să aibă o părere despre orice. În urmă cu 20 de ani, celebritățile erau doar celebrități. Acum vizitează Națiunile Unite și vorbesc despre protejarea naturii de parcă nu există oameni mult mai calificați care să facă asta.”
„E mult mai ușor să-ți comunici nesiguranțele când nu trebuie să le comunici deloc. Nu asta e tot ce ne dorim? Să fim văzuți și auziți? Validați, chiar și când nu putem să cerem asta.”