Narine Abgarian: „Dacă mi-aș fi planificat această carte, probabil că n-aș fi scris-o!”

Într-o seară de octombrie, nu cu mult timp în urmă, am alergat spre Humanitas Cișmigiu, după ce tocmai mă întorsesem de la Iași, de la FILIT, și îmi făcusem plinul de evenimente cu și despre cărți, ca să particip la lansarea cărții Viața e mai dreaptă decât moartea a lui Narine Abgarian.

Ce m-a făcut să ies din casă, deși eram leșinată de oboseală, a fost faptul că la lansare urma să fie prezentă și autoarea, care a făcut un adevărat tur de forță prin România, cu lansări, cluburi de carte și interviuri. Și evident că am stat la coadă și la autografe!

Despre carte au vorbit jurnalista Sabina Fati, scriitoarea Ioana Pârvulescu, traducătoarea lui Narine în România, Luana Schidu, iar interpretariatul a fost asigurat de Anton Breiner.

Jurnalista Sabina Fati a început prin a spune că deși e o carte despre război, Viața e mai dreaptă decât moartea nu conține politică. E o carte despre oameni, despre poveștile lor. Personajul principal e Berd (orașul), un oraș în care în fiecare casă e un mort sau cineva schilodit de război, cineva care a făcut foametea și, totuși, un oraș în care oamenii merg înainte. În fiecare poveste, apare și ceva despre sensul vieții.

„Dacă mi-aș fi planificat această carte, probabil că n-aș fi scris-o”, a declarat autoarea. „Și cel mai puternic sentiment în timp ce scriam era frica și părerea de rău că am început s-o scriu. Să suferi atâtea înfrângeri, atâtea pierderi și să pierzi și războiul este ceva foarte greu. Dar fiecare popor trece prin momente de căderi și ridicări și acum poporul meu trece printr-un moment de cădere și poate că se va ridica la un moment dat din nou. Poate că în asta constă și triumful vieții asupra morții.”

În carte nu e vorba de cei care mor, ci de rudele lor, cei care rămân în urmă, a spus Ioana Pârvulescu. În „Din cer au căzut trei mere” și în „Simon” era duioșie, era umor. Aici este un fel de indice complet al formelor plânsului. E vorba de familii complet îndurerate, dar care ascund cât pot ele de bine și încearcă să meargă mai departe. Oamenii nu se tânguiesc, nu plâng, formele plânsului sunt ascunse, și doar câte un obiect, o acțiune, o emoție le trădează suferința. Narine are o economie de mijloace extraordinară, nu veți vedea la ea fandoseli. (Se referă la registrul stilistic în care sunt scrise cărțile).

Narine a povestit mult despre război și despre fațetele lui, despre consecințele războiului asupra oamenilor ca individ, dar și ca o comunitate. A vorbit cu curaj despre ce se întâmplă acum la nivel geopolitic, dar și cu melancolie, cu încredere în viitor, cu optimism.

“Toți oamenii trec prin necazuri, pierderi, boli și apoi, în încercarea de a reveni la viață, acești oameni sunt singuri. În starea de post-război, însă, aceasta este o singurătate colectivă. Nu ești complet singur pentru că și vecinul tău trece prin același lucru.

Despre război scriu mulți oameni, însă despre oamenii care rămân după război scriu foarte puțini. Și mi-am dorit sa fac eu asta. N-a fost ușor, am slăbit 6 kg cât am scris la cartea asta.

În anii 90 am crezut că se prăbușește Uniunea Sovietică, dar realitatea e că abia acum se întâmplă asta, iar unele state nu reușesc să se ferească din calea acestei fărâmițări. Armenia și Georgia n-au reușit. Republica Moldova a reușit. Noi vom rămâne statul-melc, cel care-și va lua casa în spinare și va pleca.

În timpul războiului femeile nici măcar nu-și permiteau să se îmbolnăvească, ele duceau tot greul de acasă. După război s-au constatat foarte multe boli la femei, inclusiv oncologice, pentru că în momentul în care corpul femeii a considerat că se poate odihni, s-a îmbolnăvit, au ajuns-o din urmă toate.

Cartea asta nu este despre o ura inter-etnica sau inter-confesională, nu este despre faptul că armenii sunt mai buni decât azerii, este o carte despre niște oameni mici care încearcă sa supraviețuiască în niște condiții dificile de ambele părți ale graniței.

Pot să le urăsc conducătorii, dar nu urăsc azerii sau turcii ca popor, niciodată n-o să-i urăsc pe oamenii obișnuiți.”

Vă îndemn s-o citiți pe Narine Abgarian, e o scriitoare extraordinară (inclusiv de cărți pentru copii – Maniunea e o carte minunată, care mi-a mers la suflet, am scris despre ea aici)!