Book review & club: Crucea de cenușă, Antoine Senanque

Luna trecută am fost la clubul de carte al editurii Trei, unde s-a dezbătut cartea Crucea de cenușă de Antoine Senanque, noutate în colecția Fiction Connection. Clubul de carte este coordonat de Laura Câlțea, fondatoarea platformei și comunității Blogul unei cititoare de cursă lungă.

Părerile despre carte au fost împărțite și a fost interesant de văzut ce anume a plăcut și displăcut fiecărui participant. Uneori putem înțelege mult mai bine o carte atunci când discutăm despre ea cu cineva. Acum vreo săptămână eram gata să abandonez o altă carte și, în urma unei discuții cu sora mea, care găsise alte înțelesuri în ea, am reluat-o și am și terminat-o.

Acum, părerea mea despre acest roman istoric, cu acțiunea amplasată în Evul Mediu (1367, cu trimiteri spre trecut):

Cartea asta arată cât de mult rău a putut să facă religia oamenilor de-a lungul istoriei, mai exact fanatismul religios, în special al Bisericii Catolice care a pus bazele Inchiziției. În Evul Mediu se pierde tot din bunătatea pe care o predicase Iisus și oamenii ajung să se urască unii pe alții inclusiv în cadrul variilor ordine religioase din Biserica Catolică, de parca fiecare voia să dovedească că e mai sfânt și mai fără de păcat decât altul. Și asta în timp ce îi vânau, îi torturau și îi ucideau pe oameni, în numele Domnului.

Am realizat citind cartea cât de obscură poate fi uneori religia și cum este formată doar din interpretări și că învățăturile ei depind de intentiile celui care o propovăduiește. Maestrul Eckhart ținea predici pe care nu le înțelegea nimeni, dar oamenii cădeau în adorație când îl auzeau. Asta arată cât de ușor de manipulat sunt oamenii fără educație, fără gândire logică, fără discernământ.

Povestea ciumei mi s-a părut similară cu povestea Covidului, m-au amuzat similaritățile, ideea de folosire a ciumei ca armă biologică.

În concluzie, mi s-a părut o carte fără miză, am simțit-o mai degraba ca pe un tratat de teosofie. M-au plictisit lungile si nenumăratele fragmente despre modurile de manifestare a credinței si despre relația lui Dumnezeu cu oamenii, deși am găsit si câteva pasaje interesante (o să redau câteva mai jos).

Contrar etichetării cărții ca un thriller medieval, suspansul a fost insuficient dezvoltat. Când s-a dezvăluit, în sfârșit, scopul personajului negativ, mi s-a părut neconvingător. Nici măcar „twistul” de la final nu mi s-a părut suficient de bine construit. Nu m-a surprins nimic, o carte presărată cu ciumă, tortură, arderi pe rug, privațiuni și mulți șobolani, care n-au reușit să-mi stârnească nicio emoție. Nici măcar moartea Mathildei nu m-a emoționat, dar asta pentru că eram deja cufundată în atmosfera aia a Evului Mediu, când așa ceva era normal. Dacă e ceva ce i-a ieșit bine autorului, atunci e descrierea atmosferei, a contextului istoric în care are loc acțiunea.

„Câteodată, Antonin credea că lui Dumnezeu nu-I pasă de gura lumii, ca și cum El nu mai avea nimic de făcut aici și toate astea nu-L mai priveau. Nu-L mai interesau copiii Lui, încredințați marelui orfelinat al naturii, care avea sarcina de a-i crește cum putea ea. Așa era lumea, își zicea Antonin, un mare orfelinat unde îți petreceai timpul întrebându-te de ce fuseseși abandonat. Cât despre natură, Dumnezeu o crease uitând tandrețea pe drum, căci ea iubea „dur”, dacă avea cumva o inimă, lucru de care te puteai îndoi.”

„Când îi ceri ceva lui Dumnezeu, ce crezi că faci? Îi amintești datoria pe care o are față de tine? Îl inciți să-ți ofere protecția Lui? Nimeni nu poate incita cerul la ceva. Chiar dacă vocea ta s-ar putea auzi până la infinit, ea nu i-ar face pe îngeri să se supună. Dumnezeu nu este ca un rege care-și împarte bunăvoința și pe care ai putea să-l emoționezi sau să-l seduci. Dumnezeu nu are inimă, El are propria-I cale.”

„Dar ce este plumbul? Ce este aurul? Metal din care ai putea obține câteva monede? Nu. Alchimia este o cale spirituală. Plumbul este omul mizerabul care suntem noi când trăim după dorințele pământești. Aurul este omul spiritual, îmbogățit de Dumnezeu. Și piatra filosofală care-l transformă pe unul în celălalt se numește detașare. Când vei fi abandonat dorința de a obține ceva, vei fi urcat prima treaptă a detașării.”

„Eckhart nu vorbea niciodată despre diavol. Pentru el, răul nu avea existență adevărată. Era doar o lipsă a binelui, o insuficiență spirituală, și nu o creatură malefică. ”

„Toți acești morți, Antonin, care nu au nevoie de pământ pentru a fi înmormântați și care se află în șeminee stinse. Toate aceste cruci de cenușă pe care trebuie să le ridicăm pentru ei… Și ca ei, fără morminte, speranțele noastre, bucuriile noastre, certitudinile noastre… Câte cruci de cenușă să trasăm pe pământul chiliilor pentru deziluziile noastre?”

„Călătoria până la Marsilia i-a arătat brutalitatea ciumei și binele pe care îl lăsa lumii: drumuri pustii, sate liniștite, străzi și piețe lăsate în paragină. Oamenii se evitau și își mascau fețele. Privirile nu exprimau decât teroare și descurajare. Fiecare se ascundea în spatele zidurilor lui. Orizontul se oprea la barierele caselor. Societatea oamenilor se făcuse țăndări. Ființele umane nu se mai întâlneau în piețe, la sărbători, la ceremonii. Inimise se împietriseră. Nu mai erau decât clanuri care-și apărau familia și teritoriul. Oamenii se asemănau cu lupii pe care molima îi făcuse mai numeroși și mai de temut.”