Book review: Loxandra, Maria Iordanidou, ed. Curtea Veche

E ciudat cum pentru cele mai frumoase cărți nu reușesc să-mi găsesc cuvintele, pentru că îmi doresc atât de mult să transmit ce mult mi-a plăcut și în același timp să-i conving pe oameni s-o citească, încât orice aș spune mi se pare prea puțin, comparativ cu ce-am simțit când am citit Loxandra de Maria Iordanidou, publicată în 2024 la editura Curtea Veche.

În primul rând, cred că fără traducerea lui Claudiu Sfirschi-Lăudat, cartea n-ar fi fost la fel de frumoasă. Cu siguranță că în greacă este splendidă, dar dacă n-ar fi fost tradusă așa cum a fost, s-ar fi pierdut tocmai savoarea textului, condimentele care transformă un ingredient de bună calitate într-o mâncare delicioasă și memorabilă.

Și apropo, dacă ești pasionat(ă) de mâncare, atunci cartea asta e clar pentru tine. Am salivat la aproape fiecare pagină și nu doar pentru că sunt descrise sau menționate bucatele gătite de Loxandra, ci pentru că mâncarea e cea care unește oamenii, care vindecă sufletele, care marchează momente importante în viață. Este cea care răsfață pe copii și adulți deopotrivă, cea care emoționează sau întărește respectul față de cineva.

Anul se împarte nu în zile și luni ci în sezonul dulceții de trandafiri, a peltelei de must și de gutui, a vânatului, a rațelor cu bame și al sardelelor înfășurate în foi de viță și fripte pe grătar. Intrarea în noul an e marcată de spargerea unei rodii în curte și fiecare sărbătoare are nu doar bucatele ei, ci și un ritual specific pregătirii lor.

”Dacă ai apucat să vezi Napoli, poți să mori, se zice. Vorbe! Să mănânci midii umplute făcute de mâna Loxandrei și abia apoi să mori. Să mănânci hunkar begendi, kebab cu iaurt și sărmăluțe cu carne înfășurate nu în foi de viță, care iarna nu există, ci în foi de limba mielului, care se topesc în gură. Să mănânci pecteni pe jăratic în cochilia lor și abia apoi să mori. Să mori și să reînvii, ca să mănânci din nou.”

Cred că Loxandra este cea mai puternică figură de matriarhat despre care am citit în multă vreme. O femeie simplă care făurește destine, deschide drumuri și alungă relele. Crește copii, cu multă dragoste, și ei îi întorc dragostea, indiferent că sunt nepoți de frate, copiii vitregi, copiii ei sau nepoții ei.

Loxandra își trăiește viața după un principiu care o face să fie fericită și să rămână mulțumită, indiferent ce se întâmplă în jurul ei: „Ce este omul bogat? Cel care se mulțumește cu puțin.” Până și prin necazuri, Loxandra trece cu ceva ce poate părea fatalism, dar este, de fapt, acceptare. „Așa trebuie să se întâmple” spune Loxandra, și mai gătește o porție de yalanci dolma. Mi-a plăcut felul în care se bucură la un moment dat că a fost jefuită. Practic a luat ceva ce părea foarte neplăcut și l-a transformat în ceva bun. Nu pot spune mai multe pentru că aș da spoilere, dar o să vedeți voi, o să vă placă momentul și poate o să vă schimbe și vouă optica asupra unor lucruri.

Loxandra este reprezentanta unei lumi care apune – de altfel, ea e ca un portret făcut de un pictor pe o pânză aglomerată cu oameni și evenimente. Loxandra își trăiește viața pe fundalul unor vremuri istorice tulburi (masacre și războaie) dar reușind cumva să-și țină viața ei simplă separat de acestea.

La schimbări, matriarha încearcă să se adapteze. Uneori îi iese, alteori, nu. Însă, mai presus de toate, încearcă să nu ia lucrurile în tragic. „Fă rai din ce ai” pare un principiu după care se călăuzește: „Trebuie să scrii poezii ca să fii poet? Sau să știi notele ca să fii muzician? Sau să fii credincios ca să ajungi în Rai. Iată Raiul, ajunge să ai ochi ca să-l vezi. Dacă n-ai ochi, n-o să recunoști Raiul nici pe pământ, nici în ceruri.”

Viața Loxandrei e formată din micile bucurii zilnice și gravitează în jurul familiei ei. Are grijă de orfani, se asigură de zestre pentru nepoate, dă de pomană cui are nevoie, coase scutece și se roagă pentru fiecare în parte, aducând ofrande, la Sfânta Fecioară Baloukliotissa, protectoarea căminului ei.

Urmărind femeile din carte, vedem cum emanciparea ajunge greu și lent în familia Loxandrei și nu pentru că ea n-ar fi permis asta, ci pentru că valorile transmise de ea erau atât de puternice, încît descendentele ei le respectau ca pe literă de lege. Cercul se închide cu Roxani (Anna), nepoata Loxandrei, care învață de la ea tot ce ține de tradiții, dar ajunge și să studieze la o școală modernă, trimisă de unchiul ei care își dorește ca nepoata să-și poată câștiga singură traiul și să nu mai depindă de el.

Am citit cartea asta într-o singură zi și îmi pare rău. Vreau s-o mai citesc o dată și încă o dată, să mă bucur de fiecare dată de altceva din ea. Are atât de multe substraturi, încât nu cred că le poți aprofunda într-o singură lectură. Loxandra de Maria Iordanidou este ultima carte de 5 stele citită de mine în 2024.