Book review: Insula copacilor dispăruți, Elif Shafak, ed. Polirom

Am citit Insula copacilor dispăruți de Elif Shafak pentru Clubul Doamnelor de Miercuri din luna decembrie 2024, un club căruia m-am alăturat recent, pentru că îmi plac atât participantele cât și cărțile alese. 

Ce e minunat la un club e că nu e doar despre cărți. Uneori e despre talentele ascunse ale membrilor săi (în decembrie, prietena mea, Marilena Iovu, agent literar, ne-a cântat colinde la flaut), despre ceea ce asociem cu cartea (am degustat dulciuri inspirate din gastronomia turcă/greacă) și despre discuțiile aprinse care se stârnesc în jurul cărții. Cu cât opiniile sunt mai diferite, cu atât clubul e mai palpitant!

În decembrie am făcut și un Secret Santa și fiecare a adus câte o carte frumos împachetată care a fost dăruită aleatoriu unui alt membru al clubului.

Mi-a plăcut foarte mult această carte a lui Elif Shafak, poate nu la fel de mult ca Bastarda Istanbulului, care rămâne favorita mea, dar mai mult decât Cele trei fiice ale Evei, de exemplu. Și povestea e frumoasă, deși grăbită pe alocuri, dar cele mai savuroase sunt capitolele spuse din perspectiva unui pom (o smochiniță) care povestește despre copaci și legăturile dintre ei, despre animale, despre insecte și despre cum sunt legate toate cu un fir invizibil de viețile oamenilor.

E destul de evidentă agenda militant ecologică a autoarei în această carte, dar nu e supărătoare. Avem nevoie de astfel de remindere ca să știm cât de importantă este natura pentru noi, chiar dacă ea pare să-și ducă adesea traiul în ciuda noastră și nu alături și împreună cu noi.

Cartea alternează între prezent și trecutul tumultuos al insulei Cipru, împărțită pe din două între greci și turci după ce a ieșit de sub ocupația britanică. În prezent, o avem pe Ada, o adolescentă cu frământări interioare, trăind consecințele unui gest făcut la școală din furie și disperare. Ada locuiește cu tatăl ei văduv și este vizitată de o mătușă pe care n-a cunoscut-o niciodată. Treptat, Ada descoperă trecutul tumultuos al părinților ei și felul în care iubirea lor ei i-a alterat ei prezentul.

În trecut, îi avem pe Kostas și pe Defne (părinții Adei) și iubirea lor secretă și interzisă, protejată de smochiniță și de Yorgos și Yusuf, proprietarii tavernei „La smochinița fericită” care, la rândul lor, trăiesc o iubire interzisă. Povestea lui Kostas și Defne se întinde pe mai mulți ani și este profund afectată de situația politică din Cipru și de repercusiunile sângeroase ale acesteia.

„Timpul oamenilor e liniar, un șir neîntrerupt și ordonat dintr-un trecut care ar trebui să se sfârșească o dată pentru totdeauna spre un viitor considerat a fi neatins, neîntinat. Fiecare zi trebuie să fie nou-nouță, plină de alte evenimente, fiecare iubire trebuie să fie cu totul diferită de cea dinainte. Foamea rasei umane de noutate e nesățioasă și nu sunt sigur că asta îi face prea mult bine.”

„Fiindcă, vedeți voi, fericirea ne sperie. De la o vârstă fragedă am fost învățați că în aer, în vântul etezian, are loc un schimb ciudat, astfel încât pentru fiecare fărâmă de nemulțumire urmează o fărâmă de suferință, pentru fiecare hohot de râs curg o mulțime de lacrimi, fiindcă asta e datina lumii ăsteia stranii și de aia încercăm să nu părem prea fericiți chiar și în zilele când s-ar putea să ne simțim așa pe dinăuntru.”

„Nu trebuia să ne temem de măcel și vărsare de sânge pentru că n-avea cum să izbucnească un război civil pe o insulă așa de încântătoare și de pitorească, plină de flori înmiresmate și de dealuri vălurite. „Cultivată”, ăsta era cuvântul pe care îl tot repetau. Politicienii și învățații ăștia păreau să presupună că oamenii civilizați nu se pot măcelări unii pe alții, nu pe fundalul unui peisaj idilic cu dealuri înverzite și plaje aurii.”

„Cât de ușor era să-i păcălești pe părinți sau, dacă nu te lăsa inima, să-i ții dincolo de zidurile de minciuni pe care le ridicaseși. Dacă-ți puneai asta-n cap și plănuiai totul cu grijă, puteai s-o ții așa multă vreme. Părinții, mai ales cei preocupați ca tatăl ei, aveau nevoie disperată ca lucrurile să meargă strună și erau atât de înclinați să creadă că sistemul pe care-l concepuseră funcționa bine, încât presupuneau că totul era în ordine chiar și când erau înconjurați de indicii privind contrariul.”

„Un lucru pe care l-am observat la vremea aceea și pe care nu l-am uitat niciodată a fost că copacii mai îndepărtați și aparent mai singuratici nu erau atât de afectați ca aceia care creșteau laolaltă, apropiați unii de alții. Astăzi mă gândesc la fanatism – de orice fel – ca la o infecție virală. Furișându-se amenințător înăuntru, ticăind ca o pendulă care nu se oprește niciodată, pune stăpânire pe tine mai repede când faci parte dintr-un grup închis, omogen. E mai bine să iei un pic de distanță față de convingerile și certitudinile comunității, îmi amintesc mereu.”

„Când se hotărâse să vină pe insulă, Kostas îl sunase, sperând că ar putea fi puntea care să-l ducă la Defne, fiindcă știa că punțile se ivesc în viața noastră doar atunci când suntem gata să le trecem.”

„- Dar nu oricine simte nevoia să fie un luptător, draga mea. Altfel n-am avea poeți, artiști, oameni de știință…
– Nu sunt de acord, zice Defne în paharul de vin. Există momente în viață când oricine trebuie să devină luptător într-un fel sau altul. Dacă ești poet, lupți prin cuvintele tale; dacă ești artist, lupți prin tablourile tale… Însă nu poți să spui: „Scuze, sunt poet, o să zic pas.” Nu spui așa ceva când există atâta suferință, inechitate, nedreptate.”

„Pentru înțelepciune, încearcă un fag; pentru inteligență, un pin; pentru curaj, un scoruș; pentru generozitatate, un alun; pentru bucurie, un ienupăr; și pentru când ai nevoie să înveți să renunți la ce nu poți controla, un mesteacăn, cu coaja lui albă-argintie care se jupoaie straturi-straturi, ca o piele veche. Și-apoi, dacă cumva cauți iubire sau ai pierdut-o, vino la smochin, întotdeauna la smochin.”

„Ada îl bătu ușor pe tatăl ei cu palma peste mână. Era ceva copilăros în felul în care adulții aveau nevoie de povești. Trăiau cu convingerea naivă că spunând o anecdotă inspirată – povestea potrivită la momentul potrivit – puteau să ridice moralul copiilor lor, să-i motiveze să realizeze lucruri extraordinare și să schimbe pur și simplu realitatea. N-avea rost să le spui că viața e mult mai complicată de-atât și cuvintele sunt mai puțin magice decât își închipui ei.”