Book review: Un soi de fericire, Melissa da Costa, editura Trei

Dacă acum un an și jumătate la Bookfest, în cadrul evenimentului de lansare a noutăților din colecția Fiction Connection de la editura Trei, prezentam cartea Tot albastrul cerului de Melissa da Costa, m-am întors acum în decembrie și la Gaudeamus și am prezentat a treia carte de Melissa da Costa tradusă în limba română, Un soi de fericire.

„Un soi de fericire” este, în primul rând, o carte despre fațetele prieteniei și despre motivele pentru care avem nevoie de prieteni în viețile noastre. Avem nevoie de ei ca să ne ajute, să ne sprijine, să ne distrăm împreună, să împărtășim și bucuriile și tristețile, să ne ajute să creștem, să ne dezvoltăm, să ne maturizăm și să ne vindecăm.

Ceea ce mă aduce la al doilea subiect principal al acestei cărți: vindecarea. Avem aceste personaje: Ambre (protagonista cărții, care a avut o tentativă de sinucidere cauzată de o deziluzie în relația cu un bărbat însurat cu douăzeci de ani mai mare decât ea), Tim, Anton, Rosalie, Andrea care ajung să lucreze la un hotel de munte pe durata sezonului de schi. Unii s-au mai întâlnit, alții abia se cunosc, dar ajung să formeze un grup și să-și împărtășească reciproc fragmente din viețile lor trecute, scoțând la iveală traume vechi, nerezolvate.

Toți sezonierii din carte fug de ceva și, cumva, în sezonul ăsta în care și Ambre e acolo, reușesc să-și vindece o parte din suferințele pe care le purtau cu ei, așa cum Tim își purta cele trei valize cu cărți, abia cărându-le prin trenuri și totuși reușind să le ducă la destinație.

Ce învățăm din cartea asta e că suferința nu e liniară, tot procesul de vindecare nu e liniar și nici scurt, el durează, luni sau chiar ani, în funcție de fiecare. Toată cartea se învârte în jurul doliului – folosesc acest cuvânt din lipsă de altceva pentru „grieving”, pentru suferința care apare în urma unei pierderi, indiferent care ar fi ea, dar în special pierderea unor relații (indiferent că sunt cu iubitul, iubita sau cu părinții, frații).

Ce deducem din cartea asta e că vindecarea – sau reparația – e ceva ce are loc în prezența altora. Nu te poți vindeca singur, doar tu cu tine. Avem nevoie de familie, de prieteni, de comunitate. Avem nevoie să lăsăm oamenii să ne intre în suflet, să ne păstrăm în continuare încrederea în oameni, chiar dacă unii ne rănesc.

Fiecare om pe care îl întâlnim și îl primim în viețile noastră își lasă amprenta asupra noastră. De altfel, Ambre chiar gândește la un moment dat că „suntem… mai degrabă, un recipient gol care se umplea încet-încet cu picături de ploaie. Ceilalți ne umpleau, ne dădeau o viață, un sens, o consistență. Deveneam o părticică din fiecare. Nu eram niciodată goi.” (p 501)

Mai e o carte despre tipare relaționale și cât de ușor alunecăm în ele, de exemplu felul în care Ambre se atașează doar de bărbați indisponibili sau care o tratează ca pe-o jucărie și face același lucru inclusiv în prietenii (în special în adolescență). Despre lipsa de comunicare și răceala din familie care o împing pe Ambre să caute căldură și ocrotire în altă parte. Ce mi-a plăcut aici e că autoarea n-a pus vina exclusiv pe părinți, ci i-a acordat și lui Ambre o mică parte din vină și, într-adevăr, unele relații se construiesc sau se repară din ambele direcții.

Ce nu mi-a plăcut a fost felul în care autoarea a tratat homosexualitatea lui Tim, făcând-o la un moment dat să pară ceva „vindecabil”, ca o simplă rebeliune de adolescent. Cred că e destul de periculos să sugerezi asta într-o carte deoarece, pe de o parte, creează așteptări nerealiste pentru familiile membrilor LGBTQ și, pe de altă parte, îi face pe tinerii LGBTQ să creadă că ar trebui să se schimbe, să adere la „normalul” societății.

Și nu în ultimul rând, e o carte despre fericire și despre semnificațiile ei, sau despre cum arată fericirea:

„Mult timp am crezut că a fi fericit înseamnă să găsești o stabilitate, să trăiești o fericire fără pată, niciodată tulburată, niciodată pusă sub semnul întrebării. Să nu faci valuri. În cele din urmă, am înțeles că a fi fericit poate însemna, dimpotrivă, să alegi să ștergi cu buretele trecutul, să pierzi niște oameni pentru a-ți asuma riscul de a cunoaște pe alții. A fi fericit e ceva ce obții când ai avut curajul să renunți la tot și să-ți asumi riscul de a o lua de la zero. A fi fericit nu înseamnă seninătate, calm și fericire fără valuri. Dimpotrivă, înseamnă să fii capabil să distrugi totul, să reconsideri totul, toată viața ta dacă vrei.”

Unul dintre lucrurile care mi-au plăcut cel mai mult în cartea asta (care poate părea, la prima vedere, plină de personaje negative, puse într-o lumină bună) e ideea că toți facem lucruri rele o dată în viață. „Suntem toți niște nemernici mai devreme sau mai târziu”, spune Tim la un moment dat și realitatea e că toți facem alegeri care greșesc altora, toți ne purtăm urât cu alții uneori sau spunem lucruri răutăcioase sau menite să rănească, indiferent că e cu voie sau fără voie. Important e să nu rămânem în nemernicia noastră, ci să ne ridicăm, pe cât posibil, deasupra ei.

Aș recomanda cartea tinerelor, mai ales dacă au îndoieli cu privire la viața lor, la relațiile în care se bagă sau la viitorul lor, mai ales că autoarea a scris cartea când avea 23 de ani, deci cumva sentimentele exprimate acolo sunt la prima mână și nu trecute prin filtrul unui adult.

„A fi îndrăgostit este o formă de izolare. Vreau să spun, degeaba urmărești să rămâi independent, să faci propriile alegeri, ajungi mereu să alegi în funcție de celălalt.”