O mamă, trei copii și un singur țel: 825 km de Camino

Pe Irina Nichifiriuc am cunoscut-o în online, nici nu mai știu în ce context, și apoi ne-am întâlnit și fizic în Iași și am stat îndelung de vorbă despre provocările parentingului, despre relații și despre călătorii. Irina este instructor Hand in Hand Parenting, are trei copii cu care face homeschooling și organizează seria de evenimente Mamele petrec împreună pentru mamele din Iași.

În 2021 a fost prima oară pe Camino și și-a dorit mult să se întoarcă acolo împreună cu cei trei copii de vârste diferite (Matei de 15 ani, Areta de 12 și Eva de 10 ani). În 2024 a reușit asta și eu i-am urmărit cu interes jurnalul de călătorie postat pe pagina de Facebook și mi-am dorit să-i iau un interviu încă de când s-a întors. N-am reușit să mă organizez până acum, dar mai bine mai târziu decât niciodată 🙂

Interviul e lung dar eu m-am emoționat teribil citindu-l, mai ales că la final aveți câteva impresii și de la copii.

De ce Camino cu copiii după ce l-ai făcut prima dată singură?

Am aflat de curând că atunci când un obiectiv e pe 80% îndeplinit, e timpul să te gândești la următorul. Pe primul Camino, un pic trecut de jumătate, am avut mai mult timp de gândire. Atunci am început să înțeleg cu adevărat cum acest drum era un curs intensiv despre viață și ce impact major avea să aibă asupra mea.

În mod natural a venit gândul: cum ar fi fost viața mea dacă aș fi avut parte de această experiență și aceste lecții mai devreme? Urmat imediat de: cum ar fi viața copiilor mei dacă ar avea parte de această experiență și de astfel de lecții mai devreme? Așa am hotărât să fac tot posibilul să le ofer oportunitatea să meargă și ei pe Camino de Santiago cât mai curând cu putință.

Care au fost cele mai mari provocări în etapa de pregătire a călătoriei? Cum le-ai depășit?

Prima și cea mai mare provocare a fost cea financiară. 40+ de zile de călătorie pentru 4 persoane mi se părea ceva colosal, în condițiile în care veniturile mele sunt modeste, eu fiind despărțită de tatăl copiilor. Am învățat însă prima oară când am fost pe Camino, că atunci când acesta te cheamă îți scoate în cale și resursele necesare să duci călătoria la bun sfârșit, într-un fel sau altul.

Felul în care o face este de cele mai multe ori cu totul neașteptat, chiar incredibil. Ce pot să spun e că pe lângă banii economisiți de mine, am organizat o strângere de fonduri care a fost cu totul și cu totul incredibilă și care ne-a permis să mergem până la capăt.

A doua și cea mai importantă provocare a fost legată de disponibilitatea copiilor de a participa la această aventură. Știi cum e, ca părinți știm ce e mai bine pentru copii, dar asta nu înseamnă că ei vor răspunde cu entuziasm și pozitiv la toate propunerile noastre. Mijlocia mea (12 ani) și-a dorit să meargă pe Camino încă de când am fost eu în 2021. Ea a fost ambasadorul meu către ceilalți.

Cea mică (10 ani) ar fi mers oriunde merg eu și frații ei, dar avea rețineri pentru că nu mai ieșise niciodată din țară și nu credea că ar putea să se descurce. Cel mai reticent era băiatul cel mare (15 ani), un mare fan al jocurilor pe calculator și al activităților statice. Cu el a trebuit să negociez și să-i dau ceva în schimb pentru timpul pe care mi-l oferea și pentru favoarea pe care mi-o făcea. În final, fiecare a avut de câștigat în diverse feluri.

Care au fost cele mai mari provocări odată ce-ai ajuns pe Camino și cum le-ai depășit?

Mai întâi au fost provocările legate de bagaj. Estimarea mea de rezistență a copiilor a fost un pic eronată ceea ce a necesitat un pic de creativitate din partea mea. Astfel că, în loc să cărăm tot bagajul după noi, puneam într-unul din rucsace lucrurile mai grele sau care nu ne trebuiau pe drum și trimiteam acel rucsac zilnic cu serviciul de curierat destinat pelerinilor. Asta ne-a permis să nu ne rănim spatele și nici picioarele și să putem parcurge distanțele necesare pentru a ne încadra în timp.

Apoi au fost provocări legate de vreme. Noi am început călătoria pe 2 iunie și nu ne-am așteptat să fie atât de frig. Totuși am mers mult prin munți și acolo temperaturile variau între -5 și 9 grade dimineața, 18-25 grade la amiază, pentru ca seară să scadă iar spre 15-12 grade în condițiile în care în Iași erau 40 de grade.

Vremea răcoroasă ne ajuta la mers, dar presupunea și să cărăm cu noi mai multe haine decât eram dispuși inițial. Apoi pe bucata de 180 km de platou montan numită Meseta a fost foarte cald – peste 35 grade și cu foarte puțină umbră și mai puține surse de apă. Am avut vreo două zile în care apa pe care o luam cu noi de obicei nu a fost suficientă și am ajuns cam deshidratați la cazare.

A mai fost și problema cazărilor fără ustensile la bucătărie care ne-a dat un pic bugetul peste cap. Cazările de stat pentru pelerini numite Albergues au de obicei o bucătărie complet utilată care îți permite să gătești, ceea ce noi am făcut de cele mai multe ori. Cumpăram de la supermarket ingredientele și reduceam cheltuielile cu mâncarea la jumătate.

Mă asiguram astfel și că fiecare mănâncă bine și sănătos. Pe ultima sută de kilometri, însă, bucătăriile erau goale ceea ce ne-a îngreunat gătitul și ne-a obligat de multe ori să luăm masa în oraș. Norocul nostru a fost că aveam economii și că, din nou, am fost foarte inventivi. În rest, am avut aceleași provocări ca oricare părinte care pleacă cu trei copii într-un loc nou.

Ai avut vreun moment în care ai vrut, pur și si simplu, să abandonezi și să te întorci acasă?

Daaaaa. O, da! Au fost câteva. Doar că niciunul nu a fost atât de puternic încât să o facem. Când am plecat de acasă am convenit cu copiii că în orice moment ne putem opri dacă e prea mult din orice punct de vedere: fizic, emoțional, sau de oricare altă natură. Da, îi voi provoca și nu ne vom opri chiar la primul hop, dar mereu a existat posibilitatea de a ne opri și a ne întoarce acasă.

Cred că această libertate ne-a ținut pe drum. Am luat foarte în serios posibilitatea de a abandona în câteva momente în care m-am simțit singură și copleșită de responsabilitatea a trei copii, de greutatea drumului, de nebunia la care mă înhămasem. Dar libertatea de a alege mi-a dat resurse interne și externe care să mă facă să merg înainte. Și cred că același lucru li s-a întâmplat și copiilor.

Ți-am citit jurnalul de călătorie, cum te-ai organizat cu spălatul rufelor, cu mâncarea, cu treburile astea domestice care te urmăresc și pe Camino. Le-ai simțit ca pe o povară în plus? Ai plecat pe Camino căutând libertatea și ai descoperit acolo că responsabilitățile de acasă au venit cu tine?

Da, n-am încetat să fiu mamă pe Camino. Ba chiar cred că am activat modul super-mamă. Totuși asta se potrivea cu scopul meu acolo. Când am mers singură am căutat libertatea. Când am mers cu ei, am căutat să le ofer spațiul să și-o găsească și ei. N-a fost distractiv să mă îndeletnicesc cu treburile domestice, uneori în condiții precare, dar au fost o parte naturală a Drumului.

I-am implicat și pe ei pe cât de mult posibil, așa cum fac și acasă, pentru că e parte din devenirea lor. Cred că libertatea mea de data asta s-a legat mult de a trăi autentic, aliniat cu valorile personale. Pentru mine natura, familia și comunitatea sunt top valori personale. Camino îmi oferea toate acestea la un loc și făcea fiecare zi să merite trăită și savurată.

Cum crezi că te-a schimbat Camino prima oară și cum a făcut-o a doua oară?

Prima oară mi-am descoperit puterea și valoarea. A doua oară mi le-am pus în practică. În 2021 eram într-un moment de răscruce în viața mea, fără prea multă încredere în mine și cu mult bagaj emoțional neprelucrat. Camino mi-a dat ocazia să lucrez intensiv la dezvoltarea mea personală și să înțeleg unde îmi era puterea și unde îmi puneam singură piedici. M-am dus plină de frică și de nesiguranță și m-am întors mai ușoară, mai încrezătoare, mai liberă.

Acum, în 2024, din libertate, putere și bucurie, am putut parcurge aceeași 825 km împreună cu trei copii de 15, 12 și 10 ani. Am putut să le fiu sprijin emoțional și fizic, să le arăt partea frumoasă a vieții și a oamenilor, să le ofer spațiu să se manifeste autentic, să aduc înțelegere și armonie între noi și chiar să inspir alți oameni să-și urmeze visurile.

Cum crezi că i-a schimbat pe copii și relația dintre ei?

Fiind tot timpul cu ei, atât de aproape, nu mi-am dat seama la început de schimbările produse în ei. Abia după ce au petrecut o lună cu tatăl lor am început să văd încrederea, verticalitatea, curajul, bunătatea, grația pe care și le-au accentuat pe Camino. Unul din copii a încetat să-și roadă unghiile deși făcea asta de pe la 4 ani. Altul a căpătat curaj să meargă pe distanțe mai mari de unul singur. Altul a învățat să spună NU și să-și aleagă prietenii mai bine.

Toți au un aer diferit, mai calm, mai încrezător, mai pașnic. Fiecare poartă cu el o bucățică de Camino care îl ghidează mereu. A fost o experiență intensă pentru ei și de multe ori s-au plâns, dar n-au renunțat niciodată, iar asta spune multe despre caracterul lor. Sunt convinsă că unele aspecte nu le sesizăm încă, dar ele se vor revela la momentul potrivit în forma cea mai frumoasă posibilă.

În general, oamenii pleacă pe Camino în speranța sau în căutarea vreunei revelații de ordin spiritual. Ai avut așa ceva? Ți-ai dorit așa ceva, mai degrabă?

Pe primul Camino am avut parte de o astfel de revelație foarte intensă care mi-a schimbat definitiv viața. A fost genul de trăire despre care citești cu scepticism prin cărți. O aliniere cu întregul Univers, cu Dumnezeu și cu Sinele. Acel moment a rămas cu mine ca un reper pentru cum poate arăta viața mea, ce merit, ce pot fi și ce semnific.

Pe al doilea Camino am avut senzația puternică de apartenență și de așezare pe cale. Am înțeles care e rolul meu acum și cum îmi pot pune în valoare darurile. Pare un pic mistic și probabil așa și este. Camino e în final o experiență spirituală oricum ai privi-o.

După primul Camino, ai luat o decizie majoră în viața ta, ai divorțat. Ce schimbări majore o să aducă sau a adus Camino a doua oară?

Așa este. Am hotărât să divorțez după ce m-am întors de pe primul Camino. Deși decizia cred că era luată încă dinainte să plec, Camino doar a validat-o. Aveam deja ani buni de când lucrurile nu mergeau și nici terapia nu ajuta. Decizia aceasta nu a fost una pripită sau influențată de un drum. A beneficiat de multă analiză, gândire și răzgândire, și s-a concretizat în urma acestei călătorii.

De pe al doilea Camino nu știu dacă am venit cu schimbări atât de evidente. Dar pot să zic sigur că sunt mai așezată, mai încrezătoare, mai blândă și mai plină de speranță. Sunt mulțumită de faptul că fac diferența în viața acestor copii și a celor cu care lucrez sau mă intersectez în diverse contexte. Și cred că în curând vor fi și niște schimbări mai majore, dar deocamdată le las să se mai dospească.

Acum e rândul copiilor să ne spună impresiile lor. Top trei lucruri care ți-au plăcut pe Camino?

Matei: Square plaza din Burgos, ciulinii pe care i-am decapitat cu bețele de drumeție și pe care i-am numit baseball plants, faptul că m-am pierdut într-o zi și am reușit să-mi găsesc singur drumul înapoi.

Areta: conversațiile cu Matei și Eva, cup noodles și tostadas, albergues, să fiu în natură și să am timp să mă gândesc la diverse chestii.

Eva: Kass Limon, că am mers la piscină, conversațiile cu Matei și Areta.

Top trei lucruri care nu ți-au plăcut?

Matei: cât de lungă și obositoare a fost prima zi, faptul că pe Meseta copacii erau pe partea cealaltă de drum și nu țineau umbră, bucătăriile fără ustensile de după Sarria.

Areta: când m-au durut picioarele, că nu aveam unde să merg la toaletă, că nu am avut ustensile la bucătărie după Sarria.

Eva: mersul, albergues fără ustensile la bucătărie, căldura.

Ai vrut vreodată să abandonezi și să te întorci acasă?

Matei: DA, de multe ori. Cel mai mult, aproape de Burgos (ziua 15) când am luat-o împreună cu Areta pe traseul ”frumos” și abia apoi ne-am dat seamă că era mai lung decât celălalt. Ni se terminase apa și soarele era foarte puternic. Eram foarte obosiți și trebuia să înconjurăm tot aeroportul. A fost foarte greu. În ziua aceea am mers 25 km.

Areta: Cel mai tare înainte de Puente la Reina (ziua 6). Cu o seară înainte nu prea dormisem fiindcă fusese fiesta în Pamplona. Era foarte cald și eram foarte obosiți. Mama rezervase loc de cazare la ieșire din Puenta la Reina fiindcă aveau piscină. Dar mai erau 3 km de mers de la intrare în oraș și până la cazare.  Mersesem deja 22 km și efectiv nu mai puteam.

Eva: Când am plecat din Navarette (ziua 11) și m-am împiedicat de bețe, am căzut și m-am lovit la genunchi. Mama mi-a pus un bandaj cu plante, dar tot s-a făcut o umflătură. Mă durea foarte tare și nu puteam să merg. Mama m-a sprijinit să ajung la stradă, apoi a oprit o mașină și m-a dus la Najera, la următoarea cazare unde i-am așteptat pe Matei și Areta.

Ce consideri că ai câștigat după Camino?

Matei: Libertate și prieteni.

Areta: Experiență și faptul că am reușit să merg atât de mult.

Eva: Am înțeles că nu-mi place să mă grăbesc, îmi place să merg în ritmul meu și să vorbesc cu mine însămi.