Book review: Crima imperfectă, Dan Antonescu, ed. Corint

Citesc câteodată o carte și nu pricep cum nu se face mai multa vâlvă în jurul ei, pentru că mi se pare atât de bună! Iar acest „bună” nu trebuie să aibă mereu legătură cu valoarea ei literară, cât cu ce aduce nou acea carte pe nișa sau genul ei, cu ce prezintă din alt unghi sau cu personajele descrise sau subiectele abordate. Unele cărți sunt deosebite pentru că schimbă paradigma genului, sau măcar încearcă, și nu pentru că sunt o capodoperă a literaturii.

Crima imperfectă de Dan Antonescu (fost colonel/comisar de poliție) este o carte polițistă clasică. Fac distincția între policier-urile “clasice” de tip Poirot și cele care se publică în ziua de azi, de tip thriller, eventual cu final în coada de pește sau șocant prin implicațiile psihologice (de obicei cu narator care nu este de încredere/unreliable narrator), așa cum se publică de câțiva ani încoace.

Clasicele presupun o crimă, un investigator pe care ne putem baza și prezentarea cursului anchetei, cu o finalizare mulțumitoare pentru cititor. Când citești un astfel de clasic, cititorul urmărește cu interes desfășurarea investigațiilor și așteaptă, curios, să vadă “whodunnit”, adică cine-i vinovatul. Cam așa se desfășoară și ancheta din „Crima imperfectă”: poliția descoperă o parte dintr-un cadavru, este chemat maiorul Antonescu și echipa lui și începe investigația.

Bazată pe un caz real, acțiunea din roman are loc în 1998, când tehnologia încă nu era dezvoltată și probele erau colectate cu greu, diferența făcând-o talentul și eforturile polițistului însărcinat cu investigația. Fără îndoială, maiorul Antonescu a avut un talent deosebit, care transpare din paginile cărții, fără ca el să se laude în vreun fel.

Spuneam că o carte este deosebită dacă aduce ceva nou. Ei, bine, fiind o avidă cititoare de cărți polițiste, am remarcat adesea cât de superficial este tratată suferința aparținătorilor, adesea informați într-un singur paragraf de câteva rânduri sau într-o scenă scurta, în care oamenii afișează neîncredere sau eventual leșină (în cazul filmelor polițiste).

Ei, bine, aici autorul pune foarte mare accent pe suferința părinților fetei ucise, descriind-o cu lux de amănunte, pentru a oferi vizibilitate acestor oameni, victime colaterale. Adesea, atât cărțile cât și filmele nu pun accent pe acest aspect, bagatelizându-l. Antonescu nu face asta, tocmai pentru a arăta câte implicații are o crimă, care nu se petrece doar acolo la locul faptei, ci își continuă efectele în vieților apropiaților victimei. De altfel, autorul chiar așa descrie reacția tatălui fetei: ca și cum ar fi murit, chiar dacă a ieșit pe picioarele lui din birou.

În afara de prezentarea cazului, Antonescu face și o radiografie foarte sinceră și precisă (și pe alocuri dureroasă) a instituției poliției în România și a meseriei de polițist, mai ales în cadrul Serviciului Omoruri. Cartea e presărată cu observații personale și pare, mai degrabă, un jurnal decât un roman, sau parte dintr-o autobiografie, chiar. N-am citit prima lui carte, „Viața la Omoruri”, dar cu siguranță o s-o caut și o să caut și câteva dintre emisiunile realizate la TVR, în special cea care se referă la cazul de față.

Un citat care pune niște concepte într-o perspectivă interesantă:

„Te rog să mă crezi că am stat de vorbă cu mulți oameni care au comis omoruri. Unii erau doar autori de omor, alții erau criminali. Poate nu înțelegi diferența. Unii, cei din prima categorie, au dat dovadă de păreri de rău, de regrete și, pur și simplu, voiau să se sinucidă doar gândindu-se la ce-au făcut. Alții, tot din aceeași primă categorie, conștientizau ceea ce au făcut și așteptau sentința instanței. Doar că ei deja se condamnaseră. Moral se condamnaseră, chiar dacă nu-și regretau în totalitate faptele. Se simțeau răzbunați, și acum așteptau pedeapsa instanței. Aici mă refer la cei care au demnitate, la cei care-și recunosc fapta, explicând motivul pentru care au comis-o. Sincer și fără tertipuri.

Cele două exemple se regăsesc în prima categorie: cea a autorilor de omor. (..) Numai că tu ești din a doua categorie. Tu ești un criminal. Iar criminalii sunt perverși, mincinoși, prefăcuți, duplicitari, și lista poate continua. Spre deosebire de autorii de omor, așa cum văd eu cele două categorii, criminalii n-au demnitate, au, în schimb, orgolii prostești, sunt trufași, dar dau dovadă de multă tenacitate. Numai că tenacitatea lor se manifestă, din păcate, în susținerea minciunii.”