Book review: Biografii scrise de Simona Antonescu

Îmi place mult să citesc biografii romanțate, dacă sunt scrise bine, și dacă persoana despre care se scrie a avut o viață (atât interioară, cât și exterioară) captivantă. Găsesc adesea biografiile clasice plictisitoare și chiar dacă cele romanțate sunt „înflorite” și trecute prin filtrul celui/celei care le scrie, ele sunt, adesea, o combinație reușită de literatură cu istorie pe care simt că mă pot baza. Biografiile romanțate sunt mai mult despre emoție decât despre fapte, ceea ce le face mai ușor de parcurs decât biografiile clasice.

Cel mai recent am citit două biografii romanțate scrise de Simona Antonescu: Povestea Otiliei Cazimir, din colecția Scriitori de poveste, editată de Muzeul Literaturii din Iași în 2018, și Maria Tănase. O fântână pe un drum secetos, publicată în colecția Biografii romanțate de la editura Polirom.

Povestea Otiliei Cazimir

„Viața privată a scriitorilor e mai întotdeauna tristă și mediocră și, mai ales, lipsită de poezie. De aceea, de multe ori simpla biografie mai amănunțită a unui scriitor constituie o indelicatețe față de el. Atât cât a vrut să ne dăruiască din sufletul lui, ne-a dăruit cu bucurie în ceea ce a scris.(…) Nu avem dreptul să-i cerem mai mult decât ne dă, nici, mai ales, să-i luăm cu sila atunci când nu mai poate protesta.”

Pornind de la acest fragment dintr-un interviu acordat de Otilia Cazimir ziarului „Adevărul literar și artistic” în 1926, Simona Antonescu reușește să scrie o biografie romanțată care respectă întrutotul cuvintele poetei. Într-adevăr, viața ei a fost tristă (a trecut prin două războaie mondiale, a trăit o iubire interzisă și a prins și comunismul), deși poate că nu mediocră, chiar dacă Otilia Cazimir avea acest sindrom al impostorului și se simțea o intrusă printre marii scriitori (chiar și după ce a primit Premiul Academiei pentru volumul „Fluturi de noapte”), iar Simona Antonescu a reușit să păstreze o delicatețe în scrierea acestei biografii, fără să intre prea mult în detaliile vieții intime ale poetei

Folosind tehnica rememorării, Simona Antonescu reușește să acopere o mare parte din viața profesională și personală a scriitoarei într-un volum de mici dimensiuni – e o mare calitate a unui scriitor să spui multe în puține rânduri (chiar dacă aș fi preferat ca această biografie să aibă 300 de pagini). Relația Otiliei Cazimir cu scriitorul George Topârceanu m-a impresionat foarte mult și m-a făcut să vreau să citesc mai mult de ambii scriitori, în special Memoriile din război ale lui Topârceanu.

Maria Tănase. O fântână pe un drum secetos

O carte superbă, mai mult decât o biografie, un roman. Aflăm fix ce avem nevoie să știm despre Maria Tănase – dragostea ei pentru muzică mai presus de orice altceva și sacrificiile pe care le-a făcut pentru a cânta – și nu date biografice seci. Artificiul folosit de scriitoare pentru a-i povesti viața (inversarea temporală) a fost exact ce trebuia pentru ca acest volum să se termine într-o notă pozitivă.

Știam câte ceva despre Maria Tănase, dar cartea asta m-a făcut s-o admir și mai mult. Nu era doar cântăreață, era culegătoare de folclor și era genul de om care înțelegea durerile și suferințele omului de rând. Știa cum să transmită și să extragă emoție din sufletele oamenilor și înțelegea că muzica e un mijloc de comunicare, de exprimare, nu doar divertisment. În acest sens e foarte relevant episodul în care se duce în zona săracă a Istanbulului să culeagă cântece populare turcești pentru publicul care rămăsese nemișcat la concertul ei cu o seară în urmă.

Mai presus de toate, din cartea asta reiese că Maria Tănase a fost un om bun și oare, în afară de ce-am făcut și ce-am realizat în viață, nu asta vrem să se spună despre noi după ce nu mai suntem? Însăși dorința ei, de a se face o fântână în amintirea ei pe un drum secetos, arată fix ce fel de om era: cum hrănea soldații sau cumpăra haine pentru copii săraci, sau își dăruia șalul de pe umeri și banii din poșetă până se întorcea acasă împrumutând bani de la birjar. La un moment dat îi spune celui care avea să-i devină soț, după ce îi fuseseră confiscate averile de comuniști:

„Lasă, mă, Clery, că ne descurcăm noi cumva. Vezi ce înseamnă să strângi, să ai? Eu când vă spun să risipiți, că asta-i toată filosofia, nu mă credeți. Dacă ai, ajung la tine și te doboară. Dar dacă n-ai, ce să-ți facă?”

Simona Antonescu are acel talent deosebit de a reda esența omului despre care scrie, reușind astfel să ne dezvăluie cea mai importantă parte a lui, dincolo de ce realizări a avut, și ăsta cred că e cel mai mare talent pe care îl poate avea un biograf. Cu siguranță vreau să mai citesc și alte biografii scrise de ea!

Citește și articolul în care am povestit despre Casele memoriale din Iași și colecția de biografii romanțate publicată de Muzeul Literaturii din Iași.

O altă biografie a Mariei Tănase am recomandat aici.