Book review & club: Soarele negru, Bogdan Alexandru Stanescu

Am participat acum două săptămâni la un club de carte unde s-a discutat cartea Soarele Negru în prezența autorului Bogdan Alexandru Stănescu. Clubul s-a ținut la ceainăria Infinitea și a fost moderat de Laura Câlțea, fondatoarea platformei Blogul unei cititoare de cursă lungă.

Soarele Negru a fost publicat pe final de 2023 la editura Trei și a atras (din ce a ajuns la mine) doar impresii și cronici favorabile. Romanul este unul de anvergură și nu doar ca număr de pagini, ci și prin complexitatea narațiunii. Am auzit la club expresia „un roman erudit” și fix așa l-am descris și eu.

Soarele negru nu este o carte pentru orice cititor, asta e clar. E un roman greu de dus, și nu atât prin subiectele abordate (unele foarte dure) cât prin structură. La prima vedere poate părea un talmeș-balmeș de povești, însă e, de fapt, o compoziție bine organizată. Divagarea, din ce în ce mai complexă, pe măsură ce avansăm cu lectura, devine în acest roman o figură de stil.

Folosind pretextul genului memorialistic, BAS ne spune povestea vieții lui Ibrahim, un cetățean român, născut si crescut în România, dintr-o mamă albă si un tată de culoare. Ibrahim își povestește viața, dar divaghează povestind și despre multe alte vieți pe care n-avea cum să le cunoască atât de amănunțit, dar care ni se înfățișează până în cele mai intime detalii (și aici facem un pact cu scriitorul noi, cititorii, acceptând că fiecare personaj ni se adresează de fapt, nouă, povestindu-ne, iar memoriile lui Ibrahim sunt doar mijlocul prin care ajunge la noi).

De la Ibrahim, ajungem la tatăl lui, la mama lui, apoi la mătușa ei, apoi la psihiatrul care o îngrijește și detaliile vieților lor se acumulează și scot la iveală tot mai multe traume, lipsuri emoționale și psihoze. E o traumă colectivă în cartea asta (la club s-a vorbit de trauma transgenerațională), de fapt. Nimeni nu pare să fie imun la asta, din copilărie până dincolo de maturitatea târzie, nici măcar personajele minore, episodice.

Pe alocuri, narațiunea iese din genul memorialistic și devine științifico-fantastic. Cred că singura parte pe care n-am înțeles-o în contextul cărții (am înțeles ideea despre cum se sădește și se naște răul absolut, dar n-am înțeles ce căuta acolo, în „economia cărții” – cum ar spune Laura Câlțea – și cum se intersectează cu restul) a fost scrisoarea lui Zolli despre ritualul de înmormântarea din Ur și nașterea „Copilului”. M-am chinuit sa citesc partea aia, spre deosebire de restul celor 500 de pagini, pe care le-am devorat cu încântare.

L-am perceput ca pe un roman despre tați, absenți, indiferenți, abuzivi, reci, și despre efectul lor asupra copiilor lor. Despre căutarea unor surogate de tați, înlocuiți de bunici, profesori, prieteni, frați, iubiți. Cartea asta ne arată efectele pe care le are în viețile oamenilor lipsa unuia dintre cei doi piloni ai devenirii. Permanenta căutare, neliniște, nevoia de călăuzire, căutarea unui mentor și adoptarea unei ideologii adesea extremiste.

Asta m-a făcut să mă întreb dacă exista o legătură de cauzalitate între absența unei figuri paterne stabile și iubitoare și căderea în capcana ideologiei extremiste – la bărbați, mai ales, și l-am întrebat și pe autor asta care a răspuns că nu ar considera neapărat că există o asemenea legătură.

Relația cu divinitatea e și ea distorsionată sau absentă. În lipsa unui tată pe pământ, nu este acceptat nici Tatăl din cer (indiferent de religie). Personajele par să respingă cu totul ideea de figură paternă atotputernică.

Absența figurii paterne (adesea și materne) la femei – duce la o supra-independizare a lor. Femeile se descurcă singură, își gestionează cu mână de fier propriul univers (Dana, Smaranda, mama lui Cristi din Sulina).

Personajele masculine trăiesc în imaginar – citesc multă filozofie de ex, pe când personajele feminine sunt ancorate în concret. Țin gospodării, câștigă bani, se reorientează atunci când e nevoie, trag sforile. Figura Mamei Mina e reprezentativă în acest sens, pentru că arată o femeie care se ocupa cu ceva aparent frivol și care are o influență colosală printre securiști. Deși are putere, Mama Mina dă dovadă de bunătate. De altfel, femeile cărora li se acorda ceva mai mult spațiu în carte au un filon de bunătate din care se adapă cei din jurul lor. Ca de obicei, femeile supra-compensează absența, incapacitatea și indiferența bărbaților.

Iubirile, relațiile nu par să dureze. În absența liniștii interioare nu poate exista nicio stabilitate sau liniște exterioară. Multe dintre personaje trăiesc mai mult în universul lor interior, așa că viața din universul exterior e doar punctată de momente de fericire scurte și intense, auto-sabotate – pag 363

Sunt amestecate atat de veridic bucățile de istorie alternativă (imaginară – contrarevoluția de la Sibiu, de ex) cu cele adevărate (scufundarea navei Mogoșoaia) că ori alegi să pleci de la premiza că totul e adevărat și să nu lași adevărul istoric să-ți strice lectura, ori citești cu Wikipedia alături (cum recunosc că am făcut eu). De altfel, autorul spune de la început că a deformat evenimentele istorice și atunci știi că asta se va întâmpla.

Mi-a atras atenția metafora entomologului – ideea că oamenii sunt niște gâze studiate de undeva de sus de cineva. (pag. 19, pag 287)

Și metafora „automatonului” apare des – corpul care face singur mișcări, fără să fie dirijat de creier sau de suflet.

Partea despre Sulina e cea mai poetică, și am remarcat că a fost favorita multor cititori. Fiind în prima parte a cărții te și ademenește, te prinde în mreje cu promisiunea că așa va fi toată cartea, doar că nu se întâmplă asta. Pe măsură ce acțiunea se duce în trecut, prin biografiile diferitor personaje, mai mult sau mai puțin prezente sau marcante, cartea capătă valențe mai dark, mai tragice. Dispare acea lumină caldă a soarelui de pe Dunăre și un soare negru pune stăpânire pe viețile personajelor.

Mi se pare o carte care trebuie citită la maturitate ca să-i poți înțelege nuanțele, și să ai și ceva cultură generală ca să nu treci peste toate trimiterile literare, istorice etc ca gâsca prin apă.

Soarele negru a luat și premiul pentru Cartea Anului la Gala Bookzone, un premiu bine meritat pentru acest roman picaresc care te cucerește de la primele pagini.