Book review & club: Portretele unei căsnicii, Sándor Márai

La Clubul Doamnelor de Miercuri din luna februarie am avut romanul Portretele unei căsnicii de scriitorul maghiar Sándor Márai (găsiți cartea în format ebook și pe Voxa) și am avut plăcerea de a-l avea invitat și pe scriitorul Peter Demeny, traducătorul cărții, care ne-a povestit despre procesul de traducere, dar și despre literatura maghiară, în general, oferindu-ne câteva recomandări de scriitori valoroși asupra cărora merită să ne aplecăm atenția.

N-am mai citit de mult un roman clasic, așa că a fost greu să-mi adaptez așteptările la stilul acesta de scris. „Portretele unei căsnicii” este un roman de idei, nu de acțiune, așa că se poate dovedi laborios de urmărit.

Stilul memorialistic este caracteristic lui Márai, și în „Portretele” și în „Lumânările ard până la capăt”, cineva își povestește viața. Deși fiecare personaj își face autobiografia în fața unui interlocutor, vocea acestuia nu este niciodată auzită, singura voce este a povestitorului pentru că ei ne povestesc, de fapt, nouă, cititorilor.

În „Portretele unei căsnicii” avem trei voci principale: Ilonka, Peter și Iudita care formează un triunghi amoros. Punctele de vedere ale fiecăruia sunt prezentate în momente diferite ale vieții lor și nu în paralel, ceea ce face ca anumite întâmplări rememorate să pară neveridice, anumite portretizări ale unor personaje să sune exagerate sau chiar inventate.

Personajele argumentează foarte mult, disecă în cele mai mici detalii acțiunile lor și ale altora, caută motivații și aduc argumente, și, cel mai mult, caută vinovați. Despică firul în patru, mai pe scurt.

Fiind vorba de relatări din trecut, făcute la persoana 1, ele sunt încărcate de nostalgie dar și de o detașare față de anumite evenimente personale sau istorice, așa cum numai vârstnicii o pot avea dupa ce le-au văzut și trăit pe toate. Cred că cele mai de impact pagini pentru mine au fost cele despre asediul Budapestei din WWII, descrierea atât de plastică a bombardamentelor, a felului în care au trăit locuitorii Budapestei toate astea, în funcție de clasa socială, dar și cum au (re)acționat și s-au redresat după aceea.

E multă introspecție, multă filozofie și multă contextualizare în aceste relatări care par să se lungească inutil pe alocuri. Ca cititor ți se pare că analizează prea mult, că se opresc prea mult asupra unor detalii inutile – de ex sunt vreo câteva pagini doar despre o bucată de panglica mov și toată drama pe care această panglică o stârnește.

Dacă ar fi sa trag linie, aș spune că e o carte despre dispariția burgheziei și, odată cu ea, a unui întreg mod de viață. Iudita descrie cel mai bine ce înseamnă cu adevărat burghezia, să ai “ceva” ce nu-ți poate lua nimeni, ceva ce nu dispare dacă ești jefuit de case și averi și motivul pentru care ea i-a urât mereu pe bogați: nu pentru bani, ci pentru acea combinație de demnitate, eleganță și cultură pe care ea n-avea cum s-o mimetizeze, chiar dacă învățase bunele maniere.

Câteva citate:

”Nu trăiam rău, a zis ea sec, tricotând de zor. După cum știi, eu am venit cu fabrica, zestrea mea. El a venit cu iubirea. Așa e întotdeauna: unul iubește mai mult decât celălalt. Dar celui care iubește îi e mai ușor. Tu îți iubești soțul și de-aia ți-e mai ușor, chiar dacă suferi. Eu trebuia să rabd un sentiment de care nu mă lega nimic pe dinăuntru. Asta e mult mai greu. Am răbdat o viață întreagă, vezi bine, sunt aici. Atâta-i viața. Oricine vrea mai mult e febril, fanatic. Eu n-am fost fanatică niciodată. Dar ție ți-e mai bine oricum. Aproape că te invidiez.” (p. 41)

„Am avut cândva o servitoare care îmi colecționa cutiile de pudră golite, îmi păstra mărunțișurile astea la fel cum bogații colecționează tabachere, sculpturi gotice ăn lemn sau tablourile impresioniștilor francezi. În lumea lor, obiectele astea înlocuiesc tot ceea ce înseamnă pentru noi frumosul și arta. Nu poți trăi doar pentru realitate, pentru lucrurile care au un scop… Avem nevoie și de ceva surplus, de ceva strident și sclipitor, de ceva frumos, oricât ar fi de ieftin. Cei mai mulți oameni nu pot trăi fără sclipirea frumosului. Ceva frumos tot îți trebuie – dacă nu altceva, atunci o carte poștală de doi bani, care arată apusul sau zorile în pădure, în culorile lor roșietice și aurii. Așa suntem noi, oamenii. Așa sunt și săracii.” (p 81)

„Eram emoționată și agitată, dar și atentă la detalii – pricepi tu, omul e atât de straniu, că și când e dus la spânzurătoare cred că observă un detaliu anodim, o pasăre într-un copac sau un neg în bărbia procurorului care îi citește condamnarea la moarte…” (p. 98)

”Păi, că nu există dragoste adevărată. Într-o zi m-am trezit, m-am ridicat din pat și am zâmbit. Nu mă mai durea nimic. Și, dintr-odată, am înțeles că nu există așa ceva. Nici în cer, nici pe pământ. Persoana aceea nu există nicăieri. Sunt numai oameni și în toți oamenii există o fărâmă din dragostea adevărată și în niciun om nu există ceea ce așteptăm de la celălalt, ceea ce sperăm de la el. Nu există om întreg și perfect, singurul adevărat și admirabil și care te va face fericită și care e unic. Sunt numai oameni și într-un om există tot ce vrei, pleavă și raze de soare și totul, totul…” (p. 115)

„Nu cred în bărbații de tip Don Juan, nu cred că e voie să trăim cu mai multe femei în același timp. Trebuie să creăm dintr-o singură persoană instrumentul muzical care poate interpreta toate melodiile. Câteodată, când mă gândesc la oameni, mi-e o milă teribilă: se pripesc, atât de scoși din minți, atât de necugetați… Îți vine să-i ciupești și să le spui: Nu te pripi, măi! Ia mâna! Așteaptă cumsecade și liniștit! Toată lumea va primi ce i se cuvine, nu te agita! Sunt ca niște copii lacomi. Nu-și dau seama că, dacă vor să fie fericiți în viață, trebuie să fie răbdători, că armonia poate fi atinsă prin niște trucuri neînsemnate, armonia aceea pe care ei o caută atât de zgomotos și pe care o numesc fericire…” (p 123)

„Lui Lazar îi plăcuse foarte mult o piesă de Strindberg, Un joc al visului. O știi..? Eu n-am văzut-o. El cita deseori replici sau scene. Spunea că în piesa asta apare un personaj care își dorește foarte mult ca viața să-i dăruiască „un hârzob verde”, știi coșul acela în care își pune pescarul cârligul, momeala, firul. Și personajul respectiv îmbătrânește, trece viața peste el și doar atunci zeii se înduplecă și-i dăruiesc coșul acela verde, la care visase atâta amar de ani… Și atunci personajul ține în mâini darul pe care și-l dorise toată viața și vine în fața scenei, îl cercetează îndelung și spune, cu o tristețe sfâșietoare: ”Trebuie să fie verde, dar nu verdele acela! Lazar cita câteodată fraza asta când oamenii vorbeau despre dorințele lor.” (p 212-213)