Fragment în premieră: Cod 612. Cine l-a ucis pe Micul Prinț?

Pentru că Micul Prinț nu este doar o carte, ci o adevărată cultură, există multe mistere care înconjoară acest personaj și pe autorul lui. Mulți au încercat să le descifreze de-a lungul timpului, iar azi, vă prezint, cu mijlocirea editurii Polirom, un fragment din romanul Cod 612. Cine l-a ucis pe Micul Prinț? de Michel Bussi, traducere din limba franceză și note de Cristina Jinga.

Despre carte:

Cine altul decât Michel Bussi ar putea să inventeze o investigaţie fascinantă în inima misterului ce învăluie moartea Micului Prinţ şi pe a creatorului său, Saint-Exupéry? Deopotrivă roman cu cheie, vânătoare de comori şi omagiu adus Micului Prinţ, cea mai tradusă carte din lume după Biblie, romanul poartă marca de neşters a lui Bussi: jucăuş, poetic şi captivant.

Micul Prinţ este expresia universală a copilăriei – un băieţel blond care e muşcat mortal de un şarpe… Dar este adevărul atât de simplu? Ne-am întrebat vreodată „Cine l-a ucis pe Micul Prinţ?”? Se poate oare ca Saint-Exupéry să fi disimulat identitatea ucigaşului? Iar moartea autorului, la doar câteva luni de la publicarea cărţii, nu e oare la fel de misterioasă? Cod 612. Cine l-a ucis pe Micul Prinţ? examinează diferite teorii şi ia în calcul diverşi suspecţi până când dezvăluie secretul uluitor al lui Saint-Exupéry şi al dublului său literar.

„Ideea nu a fost să scriu o altă biografie a lui Saint-Exupéry, există deja foarte multe. Am vrut cu adevărat să scriu o ficţiune cu personaje inventate, dar care să fie extrem de bine documentată, astfel încât cititorul să înveţe multe lucruri despre Saint-Exupéry şi Micul Prinţ. O modalitate de a ajunge la alţi cititori – cei care, poate, nu s-ar aventura într-o biografie sau într-un roman istoric.” (Michel Bussi)

Despre autor

Michel BUSSI este unul dintre cei mai citiţi autori francezi contemporani, operele sale fiind traduse în peste 35 de limbi. De formaţie geograf, mult timp profesor la Universitatea din Rouen, a început să scrie în anii 1990, dar a publicat primul roman, Code Lupin, abia în 2006, acesta atingând repede cifra record de nouă ediţii.

I-au urmat alte titluri: Omaha crimes (2007), Mourir sur Seine (2008), Sang famille (2009), Nymphéas noirs (2011), ultimul fiind cel mai premiat roman poliţist francez în 2011. Următorul succes, Un avion sans elle (2012), l-a propulsat printre cei mai reputaţi autori contemporani de romane poliţiste, dovadă distincţiile obţinute: Prix Maison de la Presse 2012, Prix du Roman populaire 2012, premiul pentru cel mai bun roman poliţist francofon.

În 2020 a publicat romanul Au soleil redouté, un omagiu adus Agathei Christie, după cum spune însuşi autorul. Multe dintre cărţile sale au fost adaptate pentru televiziune. Michel Bussi a publicat, de asemenea, povestiri, lucrări de non-ficţiune şi mai multe romane pentru copii. La Editura Polirom au apărut romanele: Fetiţa cu ochi albaştri (2015, 2023), Nuferi negri (2018), Legături de sânge (2020), La soarele neîmblânzit (2022), Nimic nu mi te poate şterge din minte (2024) şi primul volum din seria pentru copii N.E.O., Căderea soarelui de fier (2023).

Fragment:

„Hoshi are nouăsprezece ani, cu trei mai mult decât vârsta sa reală. Hoshi e genial. Numele lui înseamnă stea. Întotdeauna a fost cel mai bun la școală, trecând clasele cum urcă unii treptele, câte două odată. A fost admis la cele mai bune școli și de fiecare dată a ieșit cel mai bun. A muncit din greu pentru asta. Mai mult decât oricine. Toată lumea i‑a spus, părinții, profesorii: fiecare are un talent pe care trebuie să‑l cultive insistent; cu cât ai mai mult talent, cu atât mai mult trebuie să‑l cultivi. Un har este o responsabilitate. Fata frumoasă trebuie să se machieze, atletul trebuie să se antreneze, artistul trebuie să creeze, geniul trebuie să inventeze.

Abia ajuns la vârsta majoratului, Hoshi absolvă șef de promoție Școala Postuniversitară de Științe Avansate a Universității din Tokyo. Este considerat unul dintre cei mai mari specialiști în energie, cea nucleară, dar și cea produsă de căldura soarelui, de forța vântului, de topirea stelelor sau de lava vulcanilor.

Hoshi nu are timp să se distreze. Sau când își îngăduie, o seară pe săptămână, bea mult, cade lat ca un buștean și se trezește devreme a doua zi pentru a se apuca din nou de treabă.

Hoshi are viitorul bine stabilit. Mai multe companii mari îi fac propuneri la înălțimea ambițiilor sale. Hoshi nu are nicio îndoială. Va fi bine plătit. Ar putea foarte bine să se căsătorească. Chiar dacă uneori i se pare că simte niște lucruri pe care nimeni altcineva nu le simte.

În dimineața aceea, Hoshi trebuie să meargă la un interviu de angajare în Matsue, în vestul Japoniei, un contract mai prețios decât un rubin, care‑l va asigura pentru tot restul vieții. E devreme, Hoshi vine întotdeauna mai devreme, dar acum i se strică mașina între Toyooka și Yonago.

N‑o mai poate porni. Iese, merge drept înainte și traversează micul terasament de nisip de pe marginea drumului ca să caute ajutor.

Hoshi va descoperi mai târziu că tocmai a intrat în dunele din Tottori, acest ciudat deșert japonez, lat de șaisprezece kilometri, cu dune uneori atât de înalte, încât e ușor să te rătăcești, mai ales când vântul amenință să se întețească. În acea zi, vântul se întețește. Hoshi rătăcește ore întregi, pierdut. Deodată, nu‑și poate crede ochilor ce‑a văzut. Prin furtună, neclare, zăreşte niște siluete bizare care nu se mișcă. O vulpe. Un băiețel. Un avion.

Hoshi află mai târziu că artiștii ridică statui de nisip în dunele din Tottori. Un muzeu efemer în aer liber. Pentru moment, Hoshi rămâne fermecat de aceste siluete pudrate cu aur. Lângă sculptura avionului este pusă o carte. O carte adevărată.

Bineînțeles, ca toți japonezii, Hoshi a auzit de Micul Prinț, această poveste tradusă acolo ca Micul om căzut din cer, pentru a nu ofensa familia imperială. Știe că acestei cărți și autorului său francez le‑a fost dedicat un muzeu în Hakone, unde au fost reconstituite o stradă din Lyon, orașul natal al autorului, o grădină de trandafiri și castelul tinereții sale. Își mai amintește și desenul animat din copilărie, cu un erou care semăna atât de mult cu Micul Prinț și care cobora pe pământ pentru a ajuta oamenii, împreună cu pasărea lui, Swifty.

Dar el nu deschisese niciodată această carte. Hoshi se așază și își începe lectura. În mod ciudat, nimic nu mai contează, nici pana de la mașină, nici interviul care să‑l asigure pentru toată viaţa, nici vântul care suflă și smulge firele de nisip din blana vulpii, din petalele trandafirilor, din eșarfa Micului Prinț… înainte ca personajele să se transforme în praf.

Hoshi citește și pricepe.

Pricepe că acest mic deșert nu‑i este de ajuns.”