Book review: Revărsatul zorilor, Iulian Bocai

Citind Revărsatul zorilor de Iulian Bocai, primele întrebări pe care mi le-am pus au fost legate de deontologia scriitorului: cât anume ai voie să povestești din viața ta atunci când poveștile îi implică și pe alții? Unde se termină literatura și unde începe indiscreția?

Cartea e o colecție de povestiri legate de un fir biografic comun, dar autorul știe foarte bine să lase cititorul într-un echilibru precar între credibil și ficțional. Încă de la început, Bocai setează cadrul de auto-ficțiune:

„Mă îndrăgostisem lulea în liceu de o fată credincioasă cu un nume ciudat, ceva cu M., pe care nu-l pun aici, fiindcă a existat cu adevărat și nu vreau decât să vă spun o poveste.”

Este un avertisment subtil: povestea e adevărată, dar și inventată, în același timp. Autorul folosește propriul nume în narațiune, face trimiteri la propriul roman Constantin, dar introduce și inadvertențe intenționate (de ex, e când copil unic, când are frați mai mari). Sunt niște „fitile” menite, poate, să tulbure senzația de jurnal, să păstreze o zonă de ficțiune care să-l apere de acuzația de indiscreție.

Totuși, unele povestiri, printre care cea despre adulterul tatălui și cea despre explorările sexuale din adolescență, sunt scrise cu o veridicitate tulburătoare. Sunt scene care dau impresia unei confesiuni autentice, cu detalii care, dacă sunt adevărate, ar putea duce la identificarea facilă a participanților din viața reală. Bocai pare conștient de acest risc și și-l asumă ca parte a literaturii sale.

Un alt lucru care mi-a atras atenția, ca tehnică prin care care autorul construiește impresia de real este  folosirea unor toponime recognoscibile, dar amestecate în mod deliberat, de ex hidrocentrala, statuia Eroilor Neamului, biblioteca Golescu. Toate par verosimile, dar puse împreună nu mai corespund unei geografii reale, ceea ce accentuează senzația de realism ficționalizat (le-am căutat pe toate pe Google, dar nu par să se întâlnească undeva 😀 )

N-am putut să nu mă gândesc la Xanax a lui Liviu Iancu, mai ales în scena cu masturbările comune din adolescență, doar că Bocai o scrie cu mult mai multă delicatețe, transformând-o într-o formă de comuniune între băieți. E o temă recurentă în literatura contemporană scrisă de bărbați, acolo unde copilăria și adolescența devin teritorii ale rușinii și ale curiozității, povestite retrospectiv cu un amestec de luciditate și duioșie.

La fel de prezentă este tema absenței tatălui, indiferent că e fizică sau morală și această debusolare care vine odată cu lipsa unui model de masculinitate, chiar dacă acel model nu e, aproape niciodată, cel mai potrivit. Băieții din aceste texte cresc printre femei, dar paradoxal nu par să ajungă să cunoască prea bine spiritul feminin și nici ca asta să-i ajute în viitoarea viață sentimentală.

Ceea ce diferențiază însă Revărsatul zorilor de alte cărți scrise pe aceeași linie de recuperare a amintirilor dintr-o perioadă când credeam că totul este posibil este limbajul. Bocai scrie cu o dexteritate a cuvintelor care te face să recitești pasaje doar pentru plăcerea frazei.

„E adevărat ce se spune, că vampirizezi toată viața numai relațiile pe care ți le-ai făcut în tinerețe. Nu știu ce înțelepciune secretă se ascunde în sângele acelor ani idioți ai adolescenței târzii, când altfel iei cele mai stupide decizii, dar tot atunci îți alegi instinctiv mulți dintre oamenii care te însoțesc, pe căi ocolite, poate, și nu drepte, pentru tot restul vieții. (…) În toate amintirile mele de-atunci nu există decât cer senin și ăsta e primul semn că ce urmează să vă spun este o minciună.”

Chiar și atunci când temele par familiare, de ex studentul sărac la Filosofie sau Litere, care își tratează singurătatea cu alcool ieftin și cărți citite pe nerăsuflate (doar să dau două exemple recente – Soarele negru de Bogdan Alexandru Stănescu și Degeaba ai citit atâtea cărți de Remus Boldea) stilul lui Bocai dă o strălucire nouă acestor tipare narative.

„Citeam mult, fiindcă nu-mi permiteam nicio altă distracție și în anii ăia de singurătate mi s-a întâmplat pentru prima dată în viață să nu vreau să mai cobor la jocurile din spatele blocului, doar ca să-mi pot continua romanul sau eseul.”

Mi-a plăcut citatul ăsta, dinspre finalul cărții, ca un fel de lecție extrasă după toate greșelile din povestirile anterioare:

„Schimbasem facultățile fiindcă voiam să fiu scriitor, dar ăsta s-a dovedit a fi un plan mult mai baroc decât îmi închipuisem; nu știam pe atunci că ajungi la visurile tale numai după ce-ai renunțat de mai multe ori la ele și că, în dinamica asta a ambiției, când ți se oferă într-un final ceva, lucrurile pe care le-ai vrut vin însoțite mereu și de tristețe, ca și cum trebuie să fii pedepsit pentru că le-ai căutat și pedepsit și mai crunt fiindcă le-ai obținut.”

La final, rămâne doar întrebarea inițială, una la care poate doar cititorii pot răspunde: cât din viața celorlalți ai voie să pui într-o carte, doar pentru că e și viața ta?