Fragment în avanpremieră: Zăpezi de tei, Anca Nedelcu

Descoperă o colecție vie de victorii, înfrângeri, iubiri pierdute și regăsiri neașteptate, o analiză caldă a școlii românești și a drumului de la băncile de lemn la maturitatea lucidă, în romanul de debut Zăpezi de tei de Anca Nedelcu, aflat în precomandă la editura Trei.

„La 30 de ani de la terminarea școlii, foștii colegi se reunesc încercând să se regăsească în spatele chipurilor maturizate, să reînvie vraja copilăriei și a nebuniilor pe care le făcuseră cândva. Sunt aceiași, dar alții: greutăți și împliniri i-au marcat pe fiecare în felul său, ambițiile sau înfrângerile, iubirile sau eșecurile au devenit parte din cine sunt astăzi. Nostalgie, luciditate și umor – toate acestea se împletesc și absorb cititorul într-o odisee a emoțiilor la capătul căreia realizezi că nu ești singur. De ce? Pentru că poveștile ne aduc împreună: a le scrie, a le citi sau a le spune înseamnă o infailibilă cură împotriva singurătății. O poveste despre oameni și despre școala românească – ieri și astăzi – relatată cu tandrețe sub forma unui scenariu în care prezentul și trecutul se combină pentru a schița o saga a maturizării. “ MAGDALENA MĂRCULESCU, editor

„… oare poveștile se termină vreodată? Ce se întâmplă în timp cu basmele oamenilor, cele pe care aceștia le poartă prin lume, cu speranța unicității și a împlinirii? Se opresc vreodată, se destramă, se topesc în altceva? Se împletesc în alte destine pe care le-au creat sau pe care le-au atins de-a lungul vremii? Probabil că da. Fiecare poveste se îmbracă în rostul ei treptat și se împlinește continuu, în noi și noi capitole.“ ANCA NEDELCU

ANCA NEDELCU este profesor universitar doctor la Facultatea de Psihologie și Științele Educației, Universitatea din București, prodecan și coordonator de doctorat. Genialii – prima carte pentru copii scrisă împreună cu fiica ei, Elena Diana Nedelcu, și publicată în 2019 – a devenit lectura preferată a mii de mici cititori. Zăpezi de tei este primul său roman.

Fragment:

Capitolul 3

Inspectorul

— Ai fost? a întrebat‑o scurt, în loc de salut.

Inspectorul Jean și‑a lăsat servieta de piele groasă lângă dulăpiorul ticsit de pantofi.

— N‑ai răspuns la telefon, nu știam ce ai făcut, a conti­nuat el interogatoriul soției.

— Da, am fost, a șoptit Ioana, fără să‑și întoarcă privi­rea spre el.

Se concentra pe scoaterea unei tigăi uitate în fundul cuptorului și evita să‑l privească în față.

— Ți‑am zis să‑mi iei alt cuptor, incorporabil, la înălțime, să nu mai stau aplecată ca proasta. Și trebuie să schimbăm și femeia care face curățenie, după ce că ne ciugulește mereu câte ceva din casă — ba creme, ba ulei, ba detergent —, nici nu șterge nimic cum trebuie. N‑ar deschide ea o ușă de dulap, ferească Dumnezeu! Și pleacă și la ora 14…

— Femeie, oprește‑te! Lasă dracului mobila și menajera, spune ce a zis doctorița!

Jean n‑a mai așteptat răspunsul, îi văzuse ochii lu­cind a plâns.

— Deci n‑a mers, n‑a mers nici de data asta… a înghițit el în sec, a mâhnire. Al dracu’ ghinion, chiar începu­sem să cred că am reușit cu inseminarea asta. A patra oară…

— Pot să am toți foliculii pământului! Nu merge, n‑o să fiu în veci gravidă. Asta a fost… Norocul nostru ăsta e, unii nu știu cum să scape de copii, pe unde să‑i mai abandoneze, și la noi, nimic. Am ratat toate insemină­rile! Mi‑am dat corpul peste cap, m‑am făcut cât dulapul, am fost la toate mănăstirile posibile și imposibile. A fost ultima șansă, ultima inseminare!

— Da, ne oprim, ne oprim cu asta, gata cu chinul, ți‑am zis și data trecută.

— Păi, n‑avem ce face, trebuie… Fac 40 de ani, tu în cu­rând o să ai 45, asta a fost.

Camera s‑a umplut de bucăți de tăcere resemnată. Păreau că se scurg din tavan peste ei doi, ca o ploaie fină și totuși apăsătoare.

Au continuat să se agite haotic prin camere, mi­mând preocuparea unor sarcini de neamânat, ca să dea timp durerii să se disipeze.

— Acum să vedem ce facem cu adopția, a spus Jean după ceva timp de liniște. Trebuie să ne interesăm, ți‑am zis că‑l știu pe ăla de la Protecția Copilului de la sectorul nostru. Și pe secretarul de stat îl cunosc, bea ca un porc. Ne ducem la el, tâmpitu’ ăla trebuie să ne ajute, mergem mâine, găsim noi un copil, sigur, o să vezi că avem no­roc. Îl caut eu în toată țara pe ăla care o să fie al nostru.

Vorbea precipitat, încercând să deschidă un alt drum de speranță. Mângâia meticulos spatele Ioanei, încercând să acopere fiecare centimetru din durerea ce se prelingea grea pe umerii femeii. Ar fi vrut și el copilul lui, din sângele lui, dar dacă nu se poate…

— Da, mergem săptămâna viitoare și pornim procedu­rile de adopție, a repetat Jean cu voce apăsată, ca să‑și acopere gândurile ezitante.

— Mănânci ceva? l‑a întrebat domestic Ioana, încer­când să se depărteze de amarul subiectului.

— Trebuie să ne hotărâm dacă vrem unul mic, bebeluș, sau mai mare, de vreo trei ani. Fetiță sau băiețel, ce zici?

— Ce‑o fi! Mănânci?

— Nu, am fost la o conferință de presă, aveau un ca­tering așa de bun! Am luat și numărul de telefon, poate facem și noi vreo petrecere cândva, când ne mai revenim din rele. Botez, ziua copilului, na, dacă avem noroc să înfiem în curând.

Ioana a plecat în living, nu părea să guste inițiativa stângace a lui Jean de a mai lumina atmosfera. A strâns șervețelele ude de supărare, făcute grămadă pe fotoliu și le‑a înghesuit în buzunarul supradimensionat al ro­chiei, croit parcă pentru a strânge toate urmele durerii ei. Nu voia să vadă Jean că a plâns iar, ore întregi. A nu știu câta oară…

Dar el știa, îi simțea durerea până în marginea su­fletului. Și ar fi plâns și el la fel de mult, dar nu‑și dădea voie, de teamă că lacrimile ar fi putut căpăta voce și s‑ar fi auzit prea tare…

— Și dacă vrei să știi, am fost deja la o discuție cu ci­neva de la Protecția Copilului, a spus Ioana.

— Cum adică?

— Acum două zile.

— Te‑ai dus așa singură, fără să‑mi spui? s‑a mirat Jean de inițiativele bizare ale soției.

— Da, am avut nevoie de discuția asta.

— Și dacă aveam și eu nevoie? Asta nu era o chestie de făcut împreună? Și te‑ai dus așa, ca simplu cetățean: „Vă rog să‑mi dați și mie un copil, primul pe care îl găsiți, că nu sunt pretențioasă. Și nici nu contează că aș putea să‑mi pună bărbată‑miu niște pile, că știe pe toată lumea, nu, mie îmi place să stau la coadă și să plec cu rebuturi în sacoșă“.

— Nu mai vorbi așa despre copii, indiferent cum ar fi ei! M‑am dus la o discuție preliminară, să văd cum stau lucrurile în principiu. Când o să fie vorba de adopție, mergem împreună, facem tot ce trebuie. Chiar așa am convenit, că‑mi dă câteva informații și apoi, dacă ne ho­tărâm, facem dosare cum trebuie.

— Și ce ți‑a spus?

Curiozitatea bătea enervarea, gândul la un copil, chiar și înfiat, era mai puternic decât nelămurirea pri­vind acțiunile solitare ale Ioanei.

— Hmm, nici nu știu ce să zic. Era ca și cum voia cu tot dinadinsul să mă descurajeze. Poate au o politică să te ia tare de la început, să te testeze, să vadă dacă într‑adevăr îți dorești să adopți sau nu.

— Păi, cum așa? Nu au sute de copii cum spun pe la te­levizor? Nu sunt interesați să găsească familii pentru ei?

— Ei, uite că nu e chiar așa. Au mulți, mi‑a spus, dar copii greu adaptabili, cu probleme. Intelect la limită, cu părinți drogați sau mame schizofrenice. Vrem un copil așa?

— Nu neapărat…

— Copiii buni sunt puțini, chiar așa a zis, copiii buni.

— Păi da, toată lumea vrea un copil sănătos, ce să ne dăm după copac?

— Zicea că putem să bifăm în cerere ce preferăm: fată, băiat, vârsta, se pare că multă lume vrea din ăștia mici…

— Frate, ca la magazin.

— Da, și eu am avut o senzație ciudată. Sau dacă vrem romi, sunt mulți copii romi.

— Asta pe mine nu m‑ar deranja neapărat. Ar semăna cu mine, brunețel, cu mustăcioară neagră.

— Aha, cu mustăcioară, ai deja opțiuni clare.

— Cam da, nu cred că aș ști să mă comport cu o fată.

— Aici ai dreptate.

— Și ce‑a mai zis?

— În elanul ei descurajant mi‑a zis să ne gândim bine, să fim conștienți de riscuri. Când se fac mari, copiii adoptați pot să își caute părinții naturali și să te trezești și cu familia aceea la ușă. Cică unii sunt agresivi la adolescență, pot să aibă boli moștenite. Și iar a mai zis de schizofrenie.

— Dacă ar fi să pui toate relele înainte… Poate nu e dracu’ așa de negru. Atâția oameni și‑au găsit copii. Uite, o colegă de la inspectorat are o fetiță adoptată. Și e fru­moasă foc, a venit cu ea la serbarea de Crăciun. Acum zi­cea că vrea să îl adopte și pe fratele fetiței. Cică mama lor face cam unul pe an și‑i abandonează cu aceeași viteză.

— Ce oameni…

— În fine, om avea și noi noroc. Hai că vedem, vorbesc cu cine trebuie și ne descurcăm.

— Da, trebuie să facem dosar, cazier, niște cursuri, tre­buie aviz de la psiholog.

— Ei, aici, cu psihologul poate am eu probleme, a râs Jean.

— Ai și tu niște glume… Știu că vrei să mai destinzi at­mosfera.

— Fac și eu ce pot.

— Dar să știi că eu mă mai gândesc dacă vreau să adopt sau nu, nu sunt convinsă.

— Te‑a dat înapoi funcționara cu care ai vorbit.

— Nu, m‑am dus acolo cu nehotărârea mea. Voiam să fiu eu mamă, să trăiesc eu bucuria asta, să‑l simt pe bebeluș în burta mea, să‑l nasc. Nu știu dacă vreau un alt copil, indiferent de cum ajunge în casa noastră.

— Lasă, nu te mai gândi acum. Să le luăm pe rând. Nu vrei să mergem la aer, la o plimbare?

— Nu, Jeane, nu vreau, sunt bine! Mă descurc, am an­trenament pentru veștile proaste. Nu o să stau să‑mi jelesc la nesfârșit eșecul, am treabă. Am o formare de pregătit, lucrări de corectat pentru școală…