Acesta este titlul unei cărţi scrise de Carmen Muşat-Coman şi este un titlu care m-a amuzat, mai ales după ce am citit şi auto-proclamaţia: bestseller în Antarctida. Mi-am zis imediat că autoarea e o persoană cu mult umor, aşa că am contactat-o să aflu mai multe detalii şi doamna Coman a avut amabilitatea de a-mi trimite un exemplar. L-am citit imediat şi îmi pare rău că a durat atât până să scriu despre el. Cartea conţine peste patruzeci de istorioare cu tâlc din experienţa de viaţă a doamnei Coman, din care putem trage multe învăţăminte despre societatea actuală, despre felul în care se educă şi se îngrijesc copiii, despre starea învăţământului din România. Doamna Coman nu oferă sfaturi, însă ar fi grozav dacă am putea să le deducem singuri din rândurile pe alocuri pline de umor sau ironie. Recomand această carte, perfect acordată la prezentul românesc.
Câteva fragmente pe care vă aştept să le dezbatem împreună (am subliniat mult, dar încerc să mă opresc doar la câteva):
“Nu la fel se întâmplă în prezent, când nici nu mai ai nevoie să-l citeşti pe Caragiale, deoarece domnii Goe, Ioneii sunt pretutindeni. Copii aflaţi în vizită care scotocesc peste tot, sparg obiecte, intervin în discuţiile adulţilor. Care răspund obraznic profesorului care le face observaţie. Râd de bătrâneţea trecătorilor, împing vecinii pentru a ajunge primii la uşă, nu salută. Nu ei sunt problema, adică adevărata problemă. Ci mamiţele. Mamiţele care se distrează sau ignoră comportamentul urât, nepoliticos al copiilor lor. Mamiţele încurajează o asemenea atitudine, considerând că unui copil nu trebuie să-i interzici nimic, deoarece îi îngrădeşti dezvoltarea intelectuală, îi afectezi personalitatea. De aceea-l lasă să cotrobăie peste tot, să se adreseze urât colegilor sau institutorilor. Sunt acele mamiţe care râd, mândre, când odrasla lor refuză, violent, să împartă jucăriile cu alt copil. “Are personalitate”, gândesc ele, deci n-o să-i ia nimeni caşcavalul din gură.”
Edit: În urma unei discuţii avute pe facebook cu Raluca Donciu, ţin să precizez ce am priceput eu din acest fragment şi de ce l-am recomandat: eu am înţeles că problema educaţiei unor copii stă în felul în care părinţii abordează situaţia. De exemplu: atunci când copilul refuză să dea jucăria, lucru perfect normal, de altfel, replica unei mame este (dacă e cazul şi simte nevoia să dea o replică): nu vrea să dea jucăria, ţine la ea, este liber să nu o împartă etc. Replica unei mamiţe este: ce copil şmecher am, nu-i ia nimeni caşcavalul. Ce pricepe copilul din asta? Copilul mamei pricepe: sunt liber să aleg dacă dau jucăria sau nu, alegerea îmi aparţine, am dreptul să fac alegeri. Copilul mamiţei pricepe: sunt cel mai mare şi mai tare din parc şi o să fiu mare şmecher la viaţa mea. Nu discutăm aici despre acei părinţi care oferă libertate de alegere şi spaţiu copilului pentru a-i lăsa personalitatea să se dezvolte, ci mai degrabă despre cei care folosesc acest pretext pentru a-şi lăsa copilul să scotocească în poşeta gazdei când merg în vizită (caz cunoscut de mine şi aş putea povesti ceasuri întregi despre asta) sau să ţipe la profesorii din clasă (cazuri arhicunoscute). După cum vedeţi din fragmentele de mai jos, doamna Coman nu militează pentru ţinerea copiilor în ţarc şi cu botniţă, ci mai degrabă pentru schimbarea mentalităţii noastre, a adulţilor, în relaţia noastră cu copiii.
“Da, pare indiferentă o femeie care nu intervine când copilul ei se plânge că nu reuşeşte să ducă la capăt un lucru. Dar acel copil nu va reuşi în viaţă decât dacă face el însuşi acel lucru, dacă este lăsat să înveţe. Dacă părinţii, bunicii se reped să-i preia responsabilităţile, să nu se mire că, peste ani, va fi un adolescent dependent de adulţi. În sensul rău. Va fi un adolescent frustrat, care nu-şi va găsi locul, va cere ajutor pentru orice fleac şi, ceea ce e mai rău, i se va părea normal să fie ajutat.”
“Într-adevăr, un copil trebuie testat pentru a i se cunoaşte aptitudinile. Dar de aici până la impunerea unor programe fiindcă sunt la modă, e cale lungă. Aptitudinile care ne-au lipsit nouă nu se găsesc în mod obligatoriu la copiii noştri. Trebuie să acceptăm că nu toţi copiii sunt genii sau supermodele. Trebuie să fim ponderaţi, să observăm ce înclinaţii au şi să le dezvoltăm interesul pentru şcoală, pentru activităţi. Nu obligându-i, ameninţându-i că vor fi dezmoşteniţi dacă nu iau premiul întâi şi numai note de 10. Vremea omului multilateral dezvoltat a trecut, de aceea trebuie să descoperim ce le place şi ce nu, şi să încercăm, cu tact şi multă dragoste, să fim alături de ei, să le fim prieteni şi nu tutori autoritari. Să le insuflăm conştiinţa puterii lor şi sentimentul de încredere în forţele proprii. Aşa îşi vor alege singuri un drum bun, în funcţie de aptitudini, intelect.”
Carmen Muşat Coman este directorul editurii Cununi de stele, editură care deţine exclusivitatea pentru publicarea în România a cărţilor Amitei Bhose, scriitoare indiană, traducătoare, cercetatoare, eminescolog, care l-a tradus pe Eminescu în bengali şi a fãcut cunoscutã literatura românã în India. Pe lângă cartea Cum s-a făcut de nu mi-am bătut copilul, Carmen Muşat Coman a mai publicat Cum s-a făcut de am rămas fată bătrână şi Cum s-a făcut de am rămas la cratiţă şi pariez că ambele sunt la fel de pline de umor ca şi aceasta. Mai multe despre doamna Coman şi activitatea Domniei Sale puteţi afla şi de pe blogul personal.
da, se pare ca doamna Carmen Coman stie despre ceea ce scrie. Si eu m-am izbit des de comportamentul unor “mamite” care-si lasau copiii sa faca ce vor pe motiv ca plodul are personalitate. nu sunt adepta batailor, dimpotriva, dar cred ca trebuie sa ne educam copiii bland dar cu hotarare.
Laura, apropo de datul si luatul jucariilor de catre alti copii in parc. Baietelul meu e foarte darnic, mai corect spus, e pasnic,ca sa nu zic prea moale ( nu s-ar zice ca e baiat) nu-i place conflictul, prin urmare, la groapa de nisip, daca vine un alt copil si ii smulge jucaria din mana, el o lasa. La inceput, nu am intervenit. Cu timpul, mi-am dat seama ca nu e corect si trebuie sa-l invat cum sa procedeze. I-am zis ca daca vine alt copil si ii ia jucaria sa n-o lase din manuta, decat daca vrea sa o dea, altfel sa o tina bine. E jucaria lui si are dreptul sa decida daca o poate imprumuta sau nu si doar atunci cand i se cere permisiunea! L-am invatat sa ceara si el voie daca vrea o jucarie de la alt copil ( pana acum nu s-a intamplat sa fie atras de jucariile altora).
Eu raman masca de cata nesimtire dau dovada unii parinti. Mi s-a intamplat ca un copil sa-mi umble in geanta de la carucior cu mamita alaturi, fara ca aceasta sa schiteze vreun gest!!! Faze ca luatul masinutei sa se plimbe si ficioru’, fara sa ceara voie sau si mai grav bruscarea copiilor, de catre bibicile foarte protective, care au indraznit sa se apropie de odorul lor sunt deja banale, fac parte din rutina zilnica a fiecarui parc.
Copiii au nevoie de reguli, doar asa se simt in siguranta si devin mai curajosi. Fara reguli se simt dezorientati si nesiguri. Nu stiu cum e corect sa actioneze, ca sa fac o comparatie, se simt la fel ca atunci cand conduci o masina, pe timp de ceata, nu ai vizibilitate, drumul e nemarcat si mai conduci si prin Cheile Bicazului.
Mi-a trezit interesul cartea doamnei Coman, sigur o voi lectura si eu. Multumesc.
O, da, cu gentile de carucioare e deja la ordinea zilei, stiu o gramada de mamici care s-au trezit fara jucarii, fara gustari sau fara sticlele de apa, in timp ce copiii le scotoceau sub privirile atente ale bunicilor si mamelor 🙁
Laura, mă îndoiesc că mamițele își lasă copiii să facă orice doar pentru că ele cred că altfel ar îngrădi personalitatea copiilor. Sincer mă îndoiesc. Cele despre care vorbești tu își lasă copiii să facă ce vor pentru că le e mai comod așa (în loc să se obosească să explice copilului ceva preferă să bârfească sau să tragă dintr-o țigara). Știu asta pentru că le văd prin parcuri. Iar motivul principal pentru care acei copiii se comportă așa e, de obicei, modelul părintelui de același sex. Dacă părintele urlă și se bate cu pumnul în piept că e cel mai tare din bloc, că e cel mai șmecher la fel va face și copilul dar în societatea lui imediată (cercul de prieteni, grădiniță/școală, parcuri). Prea puțin contează ceea ce spui tu ca adult, cât ceea ce faci. (dacă una predici și alta faci, atunci chiar nu are rost să deschizi gura). Iar a lăsa copilul să exploreze (nu, nu geanta cuiva!) pentru că tu vezi în asta responsabilizare, libertate, dezvoltare armonioasă e cu totul și cu totul altceva.
Dar de ce parintii nu ar lasa ACASA toate jucariile? De ce le etaleaza prin parcuri ca sa ilustreze cat de multe lucruri are copilul?
Nu mi se pare corect sa iesi in parc cu toate lucrurile de acasa. Este normal ca alti copii sa vina sa se joace cu ele, sunt jucarii noi care il atrag.
Daca iesi in parc, ai destule lucruri de facut: ai tobogane, ai leagane, etc.
OK, inteleg sa iei lopatele pentru groapa de nisip, dar restul mi se pare chiar prea deplasat.
Noi suntem constienti ca daca iesim cu jucariile nostre in parc, suntem DISPUSI sa le impartim!
In consecinta nu voi interzice copilului meu sa ia jucariile celorlalti, atata timp cat si le-au adus in parc.
Bubule, poate vrei sa zici ca nu vei interzice copilului tau sa ceara jucariile celorlalti, sa ceara permisiunea sa se joace si el alaturi de posesorul jucariilor. Sau nu vei interzice copilului tau sa le smulga pur si simplu si sa plece cu ele lasandu-l pe posesor cu ochii in soare, drept penalizare pentru parintii care au indraznit sa hotarasca cum sa se foloseasca de lucrurile personale si au iesit cu ele in parc?! Misto opinii.