Fragment în avanpremieră: Totul e în regulă în mine și în lume, Petronela Rotar

Deoarece mulți cititori așteaptă cu interes noua carte a Petronelei Rotar, Totul e în regulă în mine și în lume, m-am gândit să le îndulcesc așteptarea cu un fragment în avanpremieră, obținut prin bunăvoința editurii Trei. Cartea este momentan disponibilă pentru precomandă și va fi livrată începând cu 3 octombrie 2024.

Despre carte

„Am pus în cartea asta toată știința mea, toate căutările și înțelegerile mele din ultimii ani – mulți, de studiu, și mai puțini, dar foarte intenși, de practică terapeutică (am lucrat cu aproape o mie de oameni în taberele și atelierele mele), dar și munca mea cu mine din tot acest timp. Nu pretind că înțelegerile mele sînt cele adevărate sau că ce a funcționat pentru mine și oamenii cu care am lucrat poate funcționa și pentru tine.

Nu sînt un guru și, te rog, oricine ai fi, cititorule, ia cu beneficiu de inventar tot ce vei găsi în cartea asta. Îndoiește‑te, verifică cu tine, în interiorul tău, dacă ți se potrivește ce citești. E în regulă dacă nu. Peste ani, toate astea ar putea suna oricum altfel, datorită modului în care înțelegem, studiem, descoperim lucrul cu psihicul uman – iar eu știu că pot greși acum sau avea înțelegeri parțiale, însă mai știu și că, așa cum sînt, înțelegerile mele pot ajuta pe cineva, poate chiar pe tine, să nu te mai simți singur, defect, de nereparat.

Sper ca, la finalul acestei cărți, prin crăpăturile ființei tale să intre lumina despre care vorbește Cohen și să simți că nu e nimic fundamental în neregulă  cu tine sau cu lumea, așa cum zice titlul acestei cărți.

Am scris cu multă iubire și multă compasiune cartea asta: în primul rînd pentru mine, apoi pentru fiecare om care o va citi, pentru istoricul lui personal, mai mult sau mai puțin traumatic, pentru greul pe care îl duce în spate, pentru adaptările și strategiile la care a fost nevoit să recurgă pentru a supraviețui. Și cu multă încredere în viață și în capacitatea noastră umană de a ne regenera, de a fi bine, de a continua să creștem.” (Petronela Rotar)

Copertă: Miruna Cojanu

Fragment

„Ca și cum nu aș fi fost acolo

2 mai 2023

 Azi e ziua în care s‑a născut tatăl meu, care a plecat deja de trei ani la momentul în care scriu asta. Am în față o fotografie alb‑negru cu mine împreună cu tata, mă ține după umăr protector, îi ajung puțin mai sus de brîu. Mînuța mea se sprijină pe mîna tatei, zîmbesc destul de forțat, sub bretonul meu tuns castron, care nu îmi știrbește însă frumusețea cu iz asiatic pe care nu știu că o am. Tata e înalt, slab și foarte trist. Din cealaltă mînă îi atîrnă un aparat de fotografiat — una dintre pasiunile lui de atunci.

Sîntem într‑un parc pe care nu îl recunosc. De fapt, nu recunosc nimic din fotografia asta, totul îmi e străin. Nu am nicio amintire despre momentul acela, despre tata tînăr, slab și trist, cum apare în imaginea asta, despre helanca albă sau pantalonii de velur evazați pe care îi port, despre locul în care ne aflăm. E ca și cum a fost viața altcuiva. Ca și cum eu nu aș fi fost acolo. Nu doar amintirea asta îmi lipsește. Iau altă fotografie din vraful de poze vechi. Sînt pe Pegasul meu despre care știu că l‑am avut fiindcă mi s‑a tot povestit, dar despre care nu am nicio reprezentare vizuală pe care să o pot accesa în memoria explicită. Sînt mai mare, poate nouă–zece ani, într‑un tricou cu dungi și pantaloni scurți, pe strada pe care am copilărit.

Sînt tunsă mult mai băiețește, îmi mușc buza de jos — ceva ce fac și azi cînd mă concentrez. Nici despre momentul acesta nu am nicio amintire. Nu știu ce simțeam, cum eram atunci — e blank total. Mai iau o fotografie — de data asta sîntem toți verișorii la naghi‑mama, mama lui tata, lîngă Aiud, pe Mureș, pe banca din fața porții, ea o ține pe soră‑mea în brațe, sînt deja la școală probabil.

Sînt singura care nu se uită la aparat, țin capul întors într‑o parte, îmi pare că zăresc o umbră de tristețe pe chipul mic. Știu sigur — tot din povestite — că undeva pe atunci am încetat să fac pe mine noaptea, după ce am văzut‑o pe verișoara mea, cu mulți ani mai mare, că încă udă patul. Probabil și pe ea o băteau ai ei, însă despre lucrurile astea nu se discută în familiile noastre.

Dar nici despre momentul acela nu am nicio amintire. Ca și cum nu aș fi fost acolo. Gabor Maté ne spunea într‑un curs că, dacă nu ne amintim mare lucru din copilăriile noastre, acolo fie nu a fost mare lucru, fie a fost prea mult. De obicei, a doua variantă. Dar nu doar din copilărie îmi lipsesc bucăți uriașe în memorie, ci și din tinerețe. Ba chiar și din urmă cu ceva ani. Se poate întîmpla să mă întîlnesc cu oameni cu care am fost în liceu, prin vreuna dintre facultățile pe care le‑am făcut, dar nu le‑am absolvit înainte de cea de psihologie, de la vreun job anterior, din vreo gașcă din tinerețe, și ei să povestească lucruri făcute împreună despre care nu am nici măcar o singură amintire.

Zero. Ca și cum nu aș fi fost acolo. Am dat întotdeauna vina pe memoria mea proastă — ce să fac, nu țin minte, așa e memoria mea, șubredă. Abia încoace, tîrziu, mi‑am dat seama că însăși propoziția asta conținea adevărul gol‑goluț despre viața mea: ca și cum nu aș fi fost acolo. Fiindcă eu nu fusesem prezentă acolo în niciunul dintre momentele acelea. Nu cu adevărat. Corpul meu era acolo, însă mintea mea, nu: eram disociată, eram congelată, eram în freeze. Acel „trăiesc ca prin vată“ din scrierile mele asta însemna. O viață estompată, ca de somnambul. Mă priveam din exterior, printr‑o cameră care filma la ralanti, cu încetinitorul, însă nu eram prezentă în corpul meu.

Descriam, fără să știu, cu foarte multă acuratețe, unul dintre principale mecanisme de coping care mi‑au salvat viața cînd eram mică, dar care mi‑au și răpit o altă mare parte din ea: disocierea, congelarea, freeze‑ul emoțional, amorțirea. Acum știu de ce îmi lipsește o bucată foarte mare din viață. Mie și celor ca mine. Cum aș putea avea amintiri din niște momente  în care eu nu eram cu adevărat acolo? Disocierea începe foarte devreme în viață, ca o reacție de îngheț în fața pericolului resimțit de copilul mic.

Uneori, poate începe cînd sîntem încă bebeluși. Sistemul nervos autonom al copiilor este imatur și incapabil să se autoregleze. Un copil are nevoie întotdeauna de un adult (atît fizic, cît și din punct de vedere emoțional) autoreglat el însuși, care să fie în stare să conțină emoțiile puternice ale ființei mici, adică să fie capabil să le primească, înțelegînd că sînt firești, să le aline prin gesturi fizice (să ții copilul în brațe cînd e în distres e unul dintre modurile cele mai simple prin care îl poți liniști), să nu le blocheze sau să le respingă, ba, uneori, chiar să‑l pedepsească pe copil prin corecții (fizice sau nu) pentru că le simte și le exprimă.

În casa mea a existat foarte mult pericol și nimeni care să mă aline. Nu e deloc de mirare că am început să mă disociez foarte devreme și am continuat să o fac toată copilăria și adolescența, fiindcă pericolul nu doar că a continuat, dar s‑a mărit odată cu vîrsta. Strigătele, palma grea, aspră, de om care muncea cu mîinile, a tatălui meu, senzația că orice fac poate declanșa o nouă rundă de bătaie, urlete și insulte a însemnat extrem de mult și îndelungat pericol pentru copilul mic care eram, o lipsă cronică de siguranță, iar faptul că nimeni nu era niciodată de partea mea (uneori bunica intervenea și îl înfrunta pe tata, însă asta se întîmpla rar și nu avea darul de a‑l calma, ci mai degrabă de a‑l înfuria și mai tare) a dus nu doar la disociere ca să mă salvez, să mă extrag din prezent, din corpul care simțea puternic emoțiile copleșitoare, ci și la o senzație de singurătate cronică, iar aceasta avea să mă urmărească aproape patru decenii.

Recent, mi‑am adus aminte că vreme de foarte mulți ani în mintea mea se forma singură o propoziție ca o mantră, pe care o auzeam cu glas tare rostindu‑se pe sine, în momente complet fortuite: sînt o femeie foarte singură. Sînt o femeie foarte singură. Sînt o femeie foarte singură. Vocea aceea avea dreptate în ceea ce privește percepția singurătății, însă greșea cînd mă numea femeie: un adult din punct de vedere emoțional nu se simte singur, singurătatea e întotdeauna semn că sîntem în regresie emoțională, că ne percepem drept copii neajutorați și singuri, lîngă care nu e nimeni care să îi ajute să gestioneze ceea ce simt.

Dacă în copilărie ne‑am simțit singuri și în pericol, cel mai probabil a fost nevoie să ne și disociem. În grupurile de lucru pe care le conduc, atunci cînd întreb cine s‑a simțit singur în copilărie, toți participanții răspund afirmativ, fără excepție. Iată de ce: copiii nu doar că nu au un sistem nervos capabil să se autoregleze, dar au și o percepție foarte concretă și non‑abstractă asupra timpului. Cine are copii mai mici știe că ei întreabă ca să poată înțelege viitorul: cînd e mîine, cîte nopți trebuie să dorm?

Copiii nu se raportează la timp precum adulții, trăiesc într‑un prezent continuu, infinit. Ei bine, imaginează‑ți cum se simt emoții precum durerea, disperarea, furia, frica, groaza atunci cînd nu știi că vor trece — probabil că nu e greu să‑ți imaginezi, fiindcă mulți dintre adulții biologic încă simt asta, că au căzut într‑un hău fără fund de durere, frică, disperare și nu știu dacă și cînd vor putea ieși de acolo. Aceasta este percepția unui copil — că secunda aceea de emoție foarte intensă, copleșitoare, este infinită, nu se va termina niciodată.

Cînd am înțeles asta, am înțeles și că iadul nu este un loc înfiorător unde ne vom duce cînd vom muri, ci este chiar aici, pe pămînt, în timpul unei copilării atît de traumatice și singure, încît e nevoie să ne disociem ca să putem supraviețui. De altfel, iadul e durerea infinită trăită de unul singur, la nesfîrșit, în toate reprezentările biblice. Am o bănuială că oamenii care au născocit asta au fost foarte duruți și singuri în copilărie și au făcut o proiecție foarte realistă și inconștientă a chinului lor de copii în această lume de după moarte în care ajung cei nevirtuoși.

„Iadul sînt ceilalți“, spunea Sartre, și avea și el dreptate — e lipsa celorlalți, de fapt, atunci cînd aveam nevoie disperată, organică de ei. Din păcate, iadul, după această definiție, e aici, în perioada cea mai vulnerabilă și neajutorată pentru mulți dintre noi. E absolut de înțeles că am fi făcut orice ca să ne eliberăm din el. Pînă la urmă, e un tîrg aproape decent, dacă stai să te gîndești — și stai, fiindcă asta știi, asta te‑ai antrenat să faci cel mai bine. Cu simțitul te descurci mai precar — și pe bună dreptate.

Cu toate astea, ce altceva mai bun am putea face decît să ne disociem? Celelalte răspunsuri la pericol nu ne sînt disponibile. Nu putem fugi, căci sîntem dependenți de adulți pentru a putea rămîne în viață. Nu putem lupta, căci sîntem mici, nu avem putere. Rămîne să evadăm din realitate cu ajutorul deconectării de corp, să ne disociem ca să nu mai simțim. Și nu mai simțim, nu mai sîntem prezenți. Disocierea este tot fugă, dar o fugă mentală, dintr‑un prezent prea periculos în care sîntem prizonieri. ”