Cursul Joc şi emoţii/Playful Parenting cu Otilia Mantelers

Am o mulţime de lucruri pe care vreau să vi le împărtăşesc, despre o petrecere grozavă pe care am organizat-o, despre o reţetă delicioasă, despre un atelier de gătit, despre conferinţa Alethei Solter şi despre întâlnirea cu Aurora Liiceanu şi cu toate astea nu mă pot abţine să nu vă povestesc despre cursul la care am fost aseară – prima sesiune din modulul de Joc şi emoţii al Otiliei Mantelers.

Când începe Otilia să vorbească, eu o ascult fascinată, îmi place atât de mult s-o ascult încât nu ştiu când au trecut aseară trei ore şi a venit vremea să plecăm acasă. Îmi place mult felul ei de a fi, îmi place sinceritatea ei – recunoaşte că face greşeli ca părinte şi nu încearcă să proiecteze o imagine falsă de părinte perfect.

Îmi place abilitatea ei de a se “prosti” cu copiii şi de a vedea în joacă ceva mai mult decât vedem noi – în timp ce noi vedem prosteală, ea vede emoţii scoase la suprafaţă.

O să vă povestesc câte ceva despre ce am învăţat la curs şi o să ilustrez cu câteva exemple din ce mi-am amintit eu la Eliza pentru că în timp ce Otilia povestea, eu nu puteam decât să îmi spun în minte “aha, deci despre asta era vorba”.

Câteva lucruri generale despre joc şi emoţii

• toate emoţiile sunt, nu sunt nici bune, nici rele, ele doar există.
• şi noi simţim în anuminte momente ură sau invidie şi nu suntem oameni răi – şi copilul le simte şi nu e un copil rău.
• nu putem să le spunem copiilor ce să simtă (trebuie să-ţi iubeşti surioara, trebuie să te înţelegi bine cu prietenul tău etc) – e important, însă, să-l asigurăm că e ok ce simte.
• niciun joc nu e prostesc atât timp cât copilul e fericit; când copilul e fericit atunci creierul e deschis şi absoarbe informaţii
• copiii ştiu diferenţa dintre realitate şi fantezie – dacă fac o chestie în joacă (dau cu bebeluşul de jucărie de pereţi), ei nu vor face asta în realitate.
• conceptul de playful parenting (despre care Otilia ne-a mai vorbit aici) se referă la jocurile de rol, jocurile cu păpuşile, nu la jocurile de masă (gen puzzle).
• dintre toate speciile de animale, oamenii sunt cei mai jucăuşi – bebeluşii au înnăscută abilitatea de a se juca.
• şi adulţii se joacă inconştient (de exemplu, flirtul e un mod de joacă).
• jocul e o treabă serioasă
• jocul fizic are rol de apropiere – e foarte important

Şi acum câteva exemple de jocuri pentru eliberarea emoţiilor:

De-a v-aţi ascunselea (sau cucu-bau) eliberează emoţiile legate de anxietatea de separare – de exemplu, în prezent tatăl Elizei este plecat. Cu ceva timp înainte să plece, Eliza a început să se joace foarte des de-a v-aţi ascunselea cu el. Acum că ştiu rolul acestui tip de joc, cred cu tărie că această joacă a ajutat-o să facă mai bine faţă separării pentru că a acceptat cu destulă seninătate vestea plecării şi plecarea în sine.

Scenariul (reluarea unei situaţii) – anul trecut, după prima zi de grădiniţă, Eliza a jucat mai toată ziua un joc în care închidea uşa, punea un scaun în uşă şi lua jucăriile şi le spunea că trebuie să pună scaunul ca să nu fugă. Dacă aş fi ştiut atunci despre playful parenting, aş fi făcut pe copilul care vrea să fugă şi aş fi lăsat-o pe ea să fie educatoarea care închide uşa. Şi exact asta se întâmplase – educatoarea pusese un scaun în uşă ca să nu fugă copiii. Nu am ştiut cum să o fac să depăşească trauma asta dar cred că ea a găsit metoda singură.

Jocul cu păpuşile (teatrul) – e tot un fel de scenariu dar hiperbolizat. Să vă explic: în martie a trebuit s-o duc pe Eliza la medic şi pentru că doctoriţa ei nu era şi a fost înlocuită de un doctor (bărbat) care nu i-a plăcut Elizei, a urlat toată consultaţia şi a trebuit s-o ţinem ca să fie consultată. După aceea a jucat o perioadă foarte lungă un joc, cu păpuşile şi animalele de pluş, de-a doctorul, în care eram, pe rând, pacient şi doctor, şi când eram pacient eu mă prefăceam că stau cuminte la consult (aşa cum mi-aş fi dorit să fi stat ea) însă ea îmi zicea mereu “zi că nu vrei”. Şi am jucat “zi că nu vrei” multe zile la rând, cu multe jucării diferite, până când ea a fost gata să treacă peste trauma asta. În joc, nu-i arătăm copilului cum am vrea noi să se poarte, ci îl lăsăm să îşi scoată la suprafaţă emoţiile negative.

Un alt lucru pe care aş vrea să-l reţineţi este că uneori copiii vă cer lucruri pe care ştiu că nu le pot obţine doar ca să îşi descătuşeze plânsul – ei vor să plângă pentru a-şi elibera emoţiile de peste zi dar nu reuşesc şi atunci apelează la un astfel de truc. Acum două zile, Eliza mi-a cerut în continuu paste, deşi era sătulă şi clar nu-i era foame. A cerut şi a cerut, deşi ştia că nu-i dau, până am refuzat din ce în ce mai vehement şi s-a pus pe plâns. După repriza de plâns a fost ok. Însă despre plâns şi lăsatul copilului să plângă pentru a nu stoca emoţii negative vom discuta mai pe larg în articolele despre Aletha Solter.

Pe măsură ce avansez în filosofia Playful Parenting o să vă povestesc şi vouă, însă nu se compară cititul unui articol cu vocea Otiliei – este absolut magnifică. (Notă: asta e părerea mea personală, e posibil să nu vă placă deloc cum vorbeşte sau ce spune, aşa că nu vă duceţi cu aşteptări mari la curs ca să nu fiţi dezamăgiţi, ştiu persoane care au păţit asta cu TPE de care eu am fost extrem de încântată – depinde mult şi de câtă deschidere aveţi faţă de acest tip de parenting democratic. Eu m-am dus cu aşteptări enorme şi mi-au fost îndeplinite şi mega-depăşite).

Cover Photo by Jenn Evelyn-Ann on Unsplash

Photo by Jenn Evelyn-Ann on UnsplashPhoto by Jenn Evelyn-Ann on UnsplashPhoto by Jenn Evelyn-Ann on UnsplashPhoto by Jenn Evelyn-Ann on UnsplashPhoto by Jenn Evelyn-Ann on UnsplashSave

Save