În Ajun de Sfântul Gheorghe – discuții cu bunica

Stau cu bunica pe prispă. Îmi povestește ce tradiții sunt azi, în Ajun de Sfântul Gheorghe. Sunt atâtea tradiții în folclorul românesc că ne-ar lua o viață să le aflăm. De astea nu auzisem niciodată şi pot pune pariu că nici voi n-aţi auzit: nu se doarme azi că se ia somnul mieilor și ești somnoros toată vara, se seamănă busuioc – dacă e semănat azi, răsare “în cruce”, cu frunze bogate. Semănat în altă zi, răsare ca cimbrul, cu frunze mici. Se face brazdă la poartă şi se pune răchită să fie pământul roditor şi rodul bogat.

Azi iau vrăjitoarele mana la vaci, spune bunica. În special poveştile cu vrăjitoare au fost interesante. Povestea bunica: “tata meu semăna fasole şi niciodată nu ieşea. Vreo doi ani la rând n-a avut tata fasole. da’ vecina avea fasole să-i curgă pe jos. Şi tata a pândit-o să vadă ce face şi a văzut-o  cum a semănat şi apoi a luat o poală de ţărână de la ea şi a dat-o la tata şi zicea: ţărâna la tine, fasolea la mine. Şi-a fugărit-o tata şi dacă o prindea o bătea. Şi a făcut şi el fasole în anul ăla.”

Sau: “Am luat într-un an nişte brânză de la o femeie să fac Pască. Mi-o dat-o în Joia Mare şi am pus-o în rolă. În Vinerea Seacă am scos-o s-o pregătesc şi era plină de viermi cu capul roşu. Aia era brânză luată. Trei ani la rând n-am mai mâncat brânză, ş-acu parcă mi-aduc aminte de viermii ăia.”

“Era tata meu tânăr, de vreo 15-16 ani şi se dusese cu caii la păscut. Pe atunci se păşteau caii noaptea. Şi s-o pus cu capul pe un muşuroi şi o adormit. Şi când s-o trezit o văzut o babă la pielea goală, călare pe o coadă de mătură. Şi umbla pe acolo şi zicea: “Na, Joiană, dă lapte în doniţa mea.” Şi tata s-o spăriet dar după aia i-o părut rău că n-o pus mâna pe o joardă s-o bată, dar era tânăr şi tare s-o spăriet”.

În special concluziile despre cum au murit vrăjitoarele sunt interesante dar pe alea nu vi le mai spun. N-a murit niciuna bine, atât vă dezvălui 😀

Păcat că n-o pot întregistra să vedeţi ce frumos povesteşte cu accentul ei moldovenesc. Eu nu pot să-l reproduc în scris. Îmi spune bunica că mai degrabă îşi aduce aminte tot din copilăria ei decât ce-a mâncat ieri. Are multe poveşti de spus, timp să fie să le ascultăm. Sper s-o ţină Dumnezeu sănătoasă, sunt obişnuită cu ea activă şi sprintenă.

Când îmi povesteşte că a zăcut o lună şi a dat cu var stând în genunchi, parcă mă doare sufletul. Inima ei de gospodină moldoveancă n-a lăsat-o să facă Paştele cu casa nelipită (cu lut – e casă bătrânească din chirpici) şi nevăruită proaspăt. Unchiul meu a vrut să-i facă casă nouă, ea n-a vrut. Vrea să moară în casa pe care a ridicat-o ea, cu mâinile goale. Şi nu e o exagerare. Bunicul era mai domn, nu muncea pământul, nu ţinea gospodărie. Făcea naveta la serviciu la oraş.

Bunica a frământat lutul şi a făcut cărămidă dintotdeauna. Aşa a ridicat casa, aşa a crescut copiii. Acum ar trebui să se odihnească dar nu poate, n-are stare. Cam aşa-s şi eu. Mă întreb dacă expresia “m-oi odihni pe lumea cealaltă” de la ea oi fi auzit-o… Nici nu mai ştiu. Copiilor noştri oare cine o să le spună poveşti cu vrăjitoare care iau mana la vaci?

Cred că îmbătrânesc. Am început să simt tot mai acut lipsa tradiţiilor, uitarea lor. Nu zic să ieşim toţi la poartă să dăm brazdă pentru răchită dar dispar şi obiceiuri mai mari, mai semnificative. Dispar cozonacii şi ouăle roşii de Paşte, dispar colindătorii şi caprele de Anul Nou, dispar sălciile din porţi de Florii – acu’ suntem mai ecologi decât Papa, nu mai rupem copacii.

Satele întinerite sau pustiite nu mai respectă decât pe alocuri tradiţiile. Mă tem că în curând le vom uita şi nici măcar din bătrâni nu le vom mai auzi povestite pentru că nu va mai avea cine să ni le mai spună. Eu vreau să schimb ceva în sensul ăsta dar despre asta în altă postare când voi avea mai mult timp de stat la poveşti.