Semnătura tuturor lucrurilor

Aşa se numeşte ultima carte scrisă de Elizabeth Gilbert (autoarea romanului Mănâncă, roagă-te, iubeşte), apărută recent la editura Humanitas. Mi-a plăcut foarte mult prima ei carte, mi-a plăcut mult şi Committed şi am vrut neapărat s-o citesc pe aceasta, deşi fusesem avertizată că e total diferită de tot ce a scris Gilbert până atunci. Da, da, am zis eu, e diferită, dar descrierea de pe spate parte interesantă, aşa că de ce nu?

Ei bine, coperta din spate nu prea te pregăteşte pentru ce te aşteaptă în carte. Mi-a luat câteva zile s-o citesc pentru simplul motiv că e prea groasă şi prea grea s-o car în geantă şi s-o citesc la metrou, aşa că trebuia să citesc seara când ajungeam acasă. Când am început-o, am zis: “vai, ce drăguţ, ce seamănă cu Jules Verne”. Au mai trecut vreo sută de pagini: “hm, ce-i asta, nu ştiam că-i interzisă minorilor”. Încă o sută de pagini: “of, ce îmi aduce aminte de Marquez cu ale sale personaje îmbătrânite si senzaţie de praf pus peste vieţile oamenilor…”

Am terminat-o şi am rămas cu ea în mână, întrebându-mă dacă viaţa Almei (personajul principal) a fost una plină sau nu, una irosită sau nu. Nu vă pot spune foarte multe, pentru că aproape orice aş spune ar dezvălui ceva din carte, dar vă pot spune că Alma e pasionată de botanică (de mică fiind crescută de o mamă intelectuală şi de un tată aproape analfabet dar pasionat de horticultură) şi îşi urmează pasiunea până aproape de extreme, călătoreşte în condiţii groaznic spre un loc exotic în căutarea unui răspuns la nişte frământări, ajunge să dezvolte o teorie similară cu teoria evoluţiei ai lui Darwin, trăieşte o mulţime de nenorociri de-a lungul vieţii şi, la final, spune: “cred că am fost cea mai norocoasă femeie din câte au trăit vreodată.” Nu pot spune că sunt de acord cu ea, mai ales că apoi continuă să înşire toate necazurile şi neîmplinirile pe care le-a avut, dar apoi Alma adaugă: “Sunt norocoasă fiindcă mi-am putut petrece viaţa studiind lumea. De aceea nu m-am simţit niciodată neînsemnată. Viaţa e un mister, într-adevăr, şi de multe ori e o încercare grea, dar dacă putem găsi în ea unele fapte reale, trebuie să le facem cunoscute – cunoaşterea e cel mai preţios din toate bunurile.”

Cartea e doldora de informaţii botanice, istorice, de dezbateri şi expuneri pe diferite teme (inclusiv religioase), unele pasaje fiind destul de obositoare. E o carte bună, dar, pe alocuri, parcă Gilbert a exagerat puţin încercând să convingă publicul că poate scrie şi cărţi “serioase”. Cu toate astea, mie mi-a plăcut enorm de mult. Semnătura tuturor lucrurilor e o lectură fantastică, bine documentată, surprinzătoare (la fiecare 100 de pagini aveam impresia ca romanul e pe punctul de a se sfârşi dar nu, autoarea inventează noi şi noi provocări pentru cititor) şi perfectă pentru vacanţă!

Mi-am însemnat mai multe paragrafe “botanice” care mi-au plăcut, dar o să vă redau doar două, sperând să vă conving s-o citiţi.

“…sintagma <<crinii de câmp>> în sine e o traducere greşită. Nu se poate ca Cristos să fi vorbit despre crini în Predica de pe munte. În Palestina nu cresc decât două varietăţi de crin şi amândouă sunt extrem de rare. N-ar fi înflorit atât de abundent încât să umple câmpul. Nu i-ar fi fost destul de cunoscute omului de rând. Cristos, care-şi modela învăţătura ca să se potrivească unei mase cât mai largi, s-ar fi referit mai degrabă la o floare întâlnită la tot pasul, pentru ca ascultătorii să-i înţeleagă metafora. Aşadar, e foarte probabil ca El să fi vorbit despre anemonele de câmp – probabil Anemone coronaria – deşi nu putem fi siguri…[..]

– Dar spune-mi, Alma, dacă tot am ajuns aici, ce părere ai de sălciile Babilonului în care îşi atârnaseră harfele israeliţii, plângând?

– Acum vrei să mă necăjeşti, spuse Alma cu mândria rănită, dar şi provocată. Dar, având în vedere regiunea, presupun că puteau fi plopi.

– Şi mărul lui Adam şi al Evei? încercă el.

– Era ori o caisă, ori o gutuie, spuse ea. Mai degrabă caisă, fiindcă gutuia nu e destul de dulce ca să fi trezit dorinţa unei tinere. În orice caz, măr nu putea să fie. Nu existau meri în Ţara Sfântă, Ambrose, iar copacul din grădina Edenului e descris de multe ori ca fiind umbros şi îmbietor, cu frunze argintii, ceea ce s-ar potrivi celor mai multe varietăţi de cais.”

Al doilea pasaj:

“Pantofarul de pe vremuri [Jakob Bohme] credea în ceva numit de el <<semnătura tuturor lucrurilor>> – credea, mai precis, că Dumnezeu ascunsese indicii pentru ameliorarea omenirii în alcătuirea fiecărei flori şi frunze, a fiecărui fruct şi copac de pe pământ. Toată lumea naturală e un cod divin, susţinea Bohme, conţinând dovada iubirii Creatorului. De aceea atâtea plante medicinale seamănă cu bolile pe care le vindecă sau cu organele pe care le tratează. Busuiocul, cu frunzele lui de formă hepatică, este leacul firesc al relelor ficatului. Rostopasca, cu seva ei galbenă, se poate folosi pentru înlăturarea culorii neplăcute provocate de gălbinare. Nucile, a căror formă seamănă cu a creierului, ajută împotriva durerilor de cap. Podbalul, care creşte în apropierea pâraielor reci, poate vindeca tusea şi frigurile pricinuite de scufundarea în apă rece. Polygonum, cu frunzele lui pătare cu roşu sângeriu, vindecă rănile sângerânde. Şi tot aşa, ad infinitum.”