Dacă v-a plăcut articolul meu despre Călătoria lui Vlad în Celălalt Tărâm, atunci cu siguranţă o să vă placă acest concurs, pentru că avem de dat patru serii complete Andilandi. Fiecare serie conţine cele trei cărţi: Călătoria lui Vlad în Celălalt Tărâm, Aventurile Gemenilor dincolo de Poiana Vie şi Drumul Anei prin Valea Plângerii.
În primul rând aş vrea să îi mulţumesc autoarei, Sînziana Popescu, precum şi editurii Mediamorphosis pentru darul lor generos: ei au dăruit cinci serii Andilandi pentru cititorii blogului meu, însă, cu acordul Sînzianei, una dintre serii a mers cadou la o fetiţă de la spitalul Fundeni care are foarte mare nevoie de poveşti în acest moment. Aşa că au rămas patru pachete care vor fi oferite în felul următor:
Deoarece dăruim cărţi care încorporează foarte mult folclor românesc, vă invit să lăsaţi un comentariu la această postare în care să ne povestiţi o întâmplare, o legendă, un mit din foclorul vostru apropiat. O legendă care circula pe vremuri în satul bunicilor sau o întâmplare neobişnuită pe care aţi auzit-o de la părinţi. Sau poate ceva supranatural care vi s-a întâmplat vouă cândva.
Dacă nu vă aduceţi aminte, puteţi citi aici un articol scris de mine care conţine câteva poveşti despre vrăjitoare, aşa cum mi-au fost mie povestite de bunica mea. Poate vă inspiră şi, dintr-un colţ de amintire, răsare şi o poveste potrivită pentru concurs.
Concursul durează până pe 10 octombrie, inclusiv, iar pe 12, Sînziana şi cu mine vom alege 4 comentarii şi le vom premia cu cele patru serii de cărţi. Vom lua în calcul originalitatea poveştii, precum şi modul în care este relatată. Momentan, din cauza legislaţiei, nu voi mai organiza concursuri cu tragere la sorţi şi, sinceră să fiu, prefer să fac concursuri cu jurizare pentru că acestea îi stimulează mai mult pe participanţi.
Cine îşi doreşte cu adevărat premiul, va face un efort să aibă o participare frumoasă şi eu apreciez acest lucru mai mult decât aş aprecia un număr foarte mare de participanţi. Vă aştept cu drag poveştile iar dacă vă face plăcere, puteţi distribui acest concurs pentru a afla cât mai multă lume de el. Cine ştie, poate dintr-o poveste de-a voastră, Sînziana va face cândva o nouă carte!
Mazapegul este un spiridus care apartine traditiei folocloristice din Emilia Romagna, regiune a Italiei. Acest spiridus este o combinatie intre pisica, maimuta si iepure; are blana de culoare gri si o caciulita rosie pe cap. Se indragosteste de femei si de tot ceea ce este frumos. Daca se simte jignit sau tradat de catre femeia de care s-a indragostit, apare in somn sub forma unei greutati pe stomac imposibil de inlaturat sau poate provoca vise ingrozitoare. Daca o persoana de sex feminin are asemenea simptome in timpul noptii, il poate inlatura pe Mazapegul daca seara mananca o bucata de branza si se preface ca isi curata parul de paduchi: Mazapegul va ramane dezgustat si nu se va mai face vazut, considerand ca persoana iubita este murdara.
Am aflat de aceasta poveste in timpul unei plimbari nocturne pe 24 iunie a acestui an. Fiind NOAPTEA SANZIENELOR, a fost un prilej numai bun de spus povesti si traditii din trecut.
Mulţumesc că ai spart gheaţa, habar nu aveam de această legendă. Un soi de zburător de-al nostru, dar mai urât 😀
La noi in sat se fugaresc pisicile din jurul sicriului…nu intelegeam de ce toata lumea, in timpul inmormantarii- daca cumva apare o pisica prin preajma- se pune pe fugarit pisica..unii mai pe ascuns, altii nu prea, doar parintele e de fata …cateodata aceste alungari ale pisicii se aud mai tare decat glasul parintelui si al cantorului…pe urma..am aflat de ce ..tot din sat…o tanti de peste drum mi-a zis, ca pe vremuri, cand oamenii erau f f saraci si nu aveau ei insisi ce manca…pisicile casei fiind si ele flamande, daca cumva se nimereau langa sicriu..efectiv mancau cadavrul …si de asta toata lumea le alunga….chiar daca acum oamenii au devenit ceva mai bogati, acest mit al alungarii pisicii de langa sicriu a ramas neschimbat…
Hop,top, vreau cartileeeeeeeeeeee (GRATIS :)) ).
Tot scormonind dupa legende, incercand sa-mi amintesc povesti de viata traite de bunicul meu (care a participat la al doilea razboi mondial) mi-am adus aminte de “Stejarul lui Mihai Viteazu”. Si pentru ca m-a chinuit talentul, o sa-ti las legenda in versuri -by me :))
” Din batrani se povesteste,
Cum ca-n anii ce-au trecut,
Pe cand turcii ne-ocupara
Vrand sa faca pasalac,
Domnul nostru Mihai Voda,
Ostenit si-aproape’nfrant
Nu-si pierdea insa nadejdea,
Si-nainte tot dadea.
Asteptand parca din Ceruri,
Ajutor de undeva,
Se opri sa se-odihneasca,
Langa Videle, colea.
Un stejar inalt si zdravan il acoperi indat,
Si pe loc il transformara,
In copacul minunat.
Trecut-au ani de-atunci, intr-una.
Vreo sase sute si ceva,
Stejarul nostru cu pricina,
Incepu a se usca.
Primarii-mprejmuira zona,
Si ganduri bune ei avura,
Insa negrija si cu timpul,
Nu prididira sa-l rapuna.
P.S: Merci pt concurs. :d
Mi s-au inrosit obrajii incercand sa incropesc ceva, A fost cam ca pe vremea cand mergeam la examene :))
M-am născut într-o familie de vrăjitoare. Străbunica era cea mai talentată. Ştia să aducă primăvara cu o mână de pământ risipită în grădină, să vindece de epilepsie dacă găsea cărbuni încinşi în locul unde se petrecea criza şi, mai ales, a ştiut să o sfătuiască pe mama să-l aştepte pe tata, pe vremea când era doar puţin îndrăgostită şi încă nehotărâtă de alegerea ei. Fără străbunica, eu nu aş fi fost.
Bunica descânta de deochi ca nimeni alta. Aveam cinci ani când medicii nu mi-au mai dat nici o şansă de supravieţuire. Doar bunica a crezut în vechile taine şi mi-a stins cărbuni. Fără bunica, eu nu aş mai fi fost.
Iar mama… În copilărie mi se părea că tot ce făcea era o vrajă. Ghicea în cărţi şi cafea, “furase” şi ea arta descântatului de deochi, vedea sortiţi, la miezul nopţii de Anul Nou, oglindiţi în pahare cu inele scufundate în apă şi ştia tot timpul ce fac, chiar dacă eram departe. Fără mama, eu nu aş fi fost aşa cum sunt acum.
Eu am auzit despre o întâmplare Pe care a trait-o bunica mea prin anii 1965 . Era cu doua prietene mai mari ca ea duceau caprele pe langa calea ferata de la Ojeasca la pascut când în toiul ziei de Sânziene le-a luat dintr-o data un somn de nu înțelegeau ce e cu ele. La un moment dat s-au auzit niște râsete și voci de fete iar în iarba au apărut urme iarba era culcata la pamant.Una din prietenele bucii le-a atenționat sa nu schițeze nici cel mai mic gest și sa nu vorbească din teama de a nu fi mutilate căci acele râsete epartineau Ielelor. După acel moment au plecat acasă unde au povestit întâmplarea. Bătrânii le-au spus ca au avut mare noroc . IELELE de regula pedepsesc pe cei ce le zăresc.
Asta cu ielele e si pe la noi, mi-am amintit si eu acum, citind povestea ta.
Hai ca-i tare fain concursul.:)
La noi in sat se spune ca daca vrei sa iti creasca parul lung si frumos, trebuie sa strangi parul care iti cade la pieptanat dimineata si sa il ingropi la radacina unei salcii mari.
Si trebuie sa ai grija in general cu parul care iti cade sa il arunci pe foc, nu la gunoi ca daca ajunge in cuib de randunica o sa iti cada, si o sa se rupa si nu iti mai creste.
Tot legat de par/ frumusete, trebuie sa te speli cu fiertura de sanziene galbene culese de ziua lor, inainte sa treaca roua si inainte sa le vada altcineva, dupa ce au trecut Sanzaienile pe acolo.
Stiu asa multe traditii de la mine la tara, cu moroi, cu plante, cu animale si sunt atat de frumoase….
Bunica tine atât de mult la anumite convingeri si superstiții cu care a trăit si dupa care si-a ghidat toata viața, încât ne suna, pe mine si pe mama (cu noapte-n cap daca uita sa ne spună de seara) sa ne aducă aminte ce sa facem, dar mai ales ce sa nu facem in acea zi. Ne interzice sa spălăm in anumite zile (lunea de exemplu, pentru binele copilului dintâi) chiar daca nu e nici o sărbătoare, sa nu mâncăm boabe – orez, fasole, mazare – in alte zile, ca ne ies bube, sa așezăm nu stiu cum rufele la uscat ca nu stiu ce se întâmpla in viitor cu posesorul hainelor si cate si mai cate.
Intr-o anumită zi, ea ii spune de Trif, nu este voie sa cosi, sa tesi, sa torci lana. I s-a întărit convingerea intr-o astfel de zi (din amintirile mele este iarna) cand, având in vizita alte doua Marii (ea fiind tot o Mărie), una din ele a început sa lucreze la un ilic de lână. Degeaba au protestat celelalte doua ca nu e bine, ca impricinata, așezată pe un taburet si sprijinita de un dulap înalt, nici nu a vrut sa audă. In toiul discutiilor, aceasta a început sa tipe desfigurată la fata si apucandu-se cu disperare de dulap sa o prindă cineva ca ea cade intr-o groapa mare, cu scaun cu tot. Si a tipat ea secunde bune, pana celelalte (care evident ca nu vedeau nici o groapa mare in mijlocul camerei), s-au dezmeticit si i-au luat ilicul din mana, l-au desirat si astfel păcătoasa si-a revenit. Le-a spus ca in fata ei a apărut o groapa mare, neagră si ca ceva o trăgea înăuntru. Din ziua aceea s-a lecuit.
Cand ma suna special sa imi dea astfel de “instructiuni”, fac tot posibilul sa ii fac pe plac, măcar de dragul ei, dupa cum bine zice “atât cat mai sunt eu, ca dupa … nu mai tineti voi minte nimic”. Problema e ca nu stiu cum se face cat fix atunci in cere sotul sa fac “lucrul interzis”… si pentru el lucrurile sunt foarte clare, nu e loc de superstiție.
Acum cativa ani am fost la o consultatie medicala mai inedita. Medicul s-a uitat in irisul ochiului meu si a indicat cateva afectiuni, oricum nimic grav. Dar a zis ca vede si ceva pulmonar. Ceva ce a fost si a ramas marcat pe iris. Si asa mi-am adus aminte ca parintii mi-au spus ca am avut tuse convulsiva pe cand aveam vreo 4-5 ani.
Atunci, pentru ca nu mai conteneam tusind, una dintre “metodele” de tratament a fost, la insistenta strabunicilor, sa ma duca la o baba ce se pricepe a taia tusea. Zis si facut. Baba m-a pus pe pragul casei sale, apoi s-a dus si a luat un topor ( mama a inlemnit cand a vazut, deh nu-i spusese nimeni de fapt ce inseamna a “taia”) a batut in pamant de cateva ori cu toporisca pe langa mine si a boscorodit ceva descantece. Nu stiu daca tratamentul a functionat sau nu, dar mama a zis ca ca ea, ca asistenta medicala, nu mai face niciodata asa ceva! 🙂
A, si pentru ca tusea convulsiva se mai numeste si tuse magareasca, am mai baut, tot spre lecuire, lapte de magareata!!! 😀
Vin si eu, cu o povestire de citit la ceas de seara 🙂 Musai cand sufla vantul tare afara si fosnesc toate.
http://kariokaspot.blogspot.ro/2012/06/matei-moroiul.html
daaa sunt si la noi in zona povesti din astea cu oameni care se transforma in moroi (strigoi)ca au pielicica, dar e doar pe cap. si cand se naste copilul trebuie aruncata pe foc. Cred ca e o traditie destul de raspandita ca apare si in descult si acolo tot cu tepusa in inima se rezolva. este un concurs foarte frumos si mi-ar place sa citesc cat mai multe povesti
Da da, o pielicica pe cap.
Dar ce sa fie oare? Placenta, as zice eu…?
Iapa, Calu, Mânza …
Primele două toponime apăreau în copilărie pe actele de identitate ale părinților mei. Se spune din bătrâni, că Ștefan cel Mare avea o pereche de cai nemaivăzuți, așa cum îi descrie Sadoveanu în Frații Jderi, însă aceștia s-au pierdut într-o zonă situată la circa 25 de kilometri de Piatra-Neamț, iar locurile în care au fost găsiți s-au numit ulterior, Calu, Iapa și Mânza.
Astăzi, satul meu natal nu se mai numește Iapa, comuniștii l-au rebotezat Luminiș, iar comuna nu mai e Calu, ci Piatra Șoimului. Mânza există încă, acolo avea bunicul meu pădure. Rămân mărturie, de asemenea, cele două pârâie care au scăpat nebotezate. În Iapa petreceam zile întregi în copilărie prinzând pești – moine, boișteni, mrene, cleni – cu mâna, pe sub pietre.
Trebuie să mărturisesc că nu am ajuns niciodată pe Mânza, în schimb, am urcat pe Piatra Șoimului acum vreo 5 ani…
http://www.caluiapa.com/search/label/Legende
Ghici a cui biografie a avut-o de pregatit baiatul meu pentru maine la ora de romana? Chiar a Sanzianei Popescu, asa ca am cautat Andilandi de cumparat, apare stoc epuizat peste tot. Asa ca trebuie sa ma straduiesc sa-mi amintesc ceva potrivit pentru concursul tau 🙂 inainte de a ma multumi cu versiunea electronica, pe care o gasesc greu de citit pentru un copil de 9 ani totusi.
La noi in familie oamenii erau cam realisti, doar despre strabunica stiu ca facea descantece si ceva vraji, era mai mult pe ascuns, o invatase pe mama sa isi puna busuioc sub perna ca sa-si viseze ursitul.
Apoi mama a inventat pentru noi, copiii, ca daca mancam pipota de pui jumate-jumate nu ne vom desparti nici cand vom fi mari. Noi doi frati nu voiam sa ne mutam fiecare la casa lui pe cand aveam vreo 6-7 ani.
Mi-a placut obiceiul cu pipota, asa ca l-am pastrat si pentru copiii mei. Nu e o legenda, dar un fel de traditie de familie tot devine.
Cand eram mici, ne adunam in serile de toamna, iarna, langa soba de teracota, cu strabunica si alte femei batrane din vecini pentru a face diverse treburi (desfacut fasole, “lustit” porumb). Si atunci incepeau povestile, unele inspaimantatoare pentru noi copiii. Tin minte o poveste cu fata padurii. Strabunicul era plecat la padure cu alti barbati si aveau o coliba unde innoptau. Intr-o seara s-a pornit un vanticel care le-a stins foculsi s-a auzit un cantec ireal. Atunci toti au stiut ca era fata padurii si s-au bagat repede in coliba sa nu vina sa ii ia si sa ii duca cu ea.
Mai era o poveste, dar din pacate nu mai tin minte foarte bine, cu un om foarte inalt care avea picioare cu copite si daca te prindea seara pe afara te lua cu el.
De asemea, mai tin minte o poveste de dupa revolutie cu “ingerii negri”, care erau niste mascati in negru care ieseau dupa lasarea intunericului si te rapeau. Tin minte ca mie, surorii mele si fratelui meu ne era tare frica pentru mama, atunci cand era in tura de seara. Asteptam cu sufletul la gura sa vedem ca ajunge cu bine acasa. Nici acum nu stiu bine ce a fost cu povestea asta. O fi fost spusa, pentru noi copiii, sa ne sperie, nu-mi dau seama.
Multumesc pentru un concurs asa de inedit. Mi-a facut placere sa citesc comentariile.
Mulţumesc pentru acest concurs, cu atât mai mult cu cât văd că nu prea se mai găsesc toate cele trei volume de cumpărat. Mi-am tot frământat creierii să-mi aduc aminte de un element din copilăria mea care să se lege de mitologie sau folclor, dar din păcate acestea au fost cvasi-inexistente, cu excepţia lui bau-bau sau a lui Moş Crăciun (cu varianta Moş Gerilă), dacă se pun la socoteală. Aşa că o să descriu în schimb două întâmplări prin care am trecut eu. Prima se petrecea în liceu, era o ploaie de vară, frumoasă, abundentă şi cu tunete generoase, iar eu eram cu un prieten care, după o perioadă în care nu s-au mai auzit tunete, a început să le cheme, fără ca ele să vină. Atunci mi-a zis să le chem eu, eu am luat-o ca pe o glumă, el a insistat, iar eu atunci am cerut răspicat un tunet puternic. După câteva secunde s-a auzit un tunet din acela care face geamurile să zăngăne. Coincidenţă sau nu, rezultatul acesta a fost de mare efect şi catalogat drept vrăjitorie. Acelaşi băiat mi-a povestit despre o viziune pe care a avut-o, cu o femeie care ţinea de mână o fetiţă. Ani mai târziu am tresărit când mergeam cu fetiţa mea de mână pe aceeaşi stradă unde avusese el acea viziune.
Al doilea incident, tot din tinereţile mele, este legat de alt prieten, care la un moment dat a avut o criză de epilepsie cu accente de violenţă, moment în care eu am intrat într-o stare ciudată, mânată probabil de instinctul de supravieţuire. În loc să-mi fie frică, mi-am păstrat sângele rece, fiind convinsă că sunt singura care poate să-l facă să se liniştească. Ulterior, când îmi aduceam aminte de acest incident, am avut convingerea că în acele momente am fost protejată de un înger.
Câştigătorii sunt: Diana, Gabriela, Andi, Ioana – seturile de Andilandi și, separat, câte o carte “Istorioare cu cosiţe”, tot de Sînziana Popescu, pentru Mama Alunita, Violeta Argatu, Silvia, Valentina si Adela. Felicitari! Va astept cu adresele postale pe mail, doamnelor! Premiile se pot revendica pana la data de 18 octombrie 2015. Premiile nerevendicate vor fi donate.
Ooo, ce dragut! Am premiu special! Multumim, Laura si Sanziana 🙂
Multumim foarte mult!!!!
Multumesc!!! Sunt super incantata, aproape ca nu-mi vine sa cred 🙂
Nu stiu adresa de mail, dar m-as bucura sa fie donata cartea unui copilas care are limita la cumparat carti. Si astept cat mai multe concursuri asemanatoare. Multumesc!
Buna, Silvia! Multumesc pentru comentariu, asa voi face!
Multumiiiiiiim! 🙂